Teo

 Teologia a fost „necesară” (sau a apărut) din cauza evidentă că omenirea brusc trezită-n creștinism n-a înțeles în profunzime - e crudul adevăr! - cine a fost Isus, ce să mai pomenim despre mesajul său.

Teologia e felul „înțelepților” de a-l gândi pe Christos, or Dumnezeu nu poate fi gândit (sau nu trebuie). E o încercare, împănată hermeneutic cu vorbe meștere, de a astupa locul gol în care s-ar fi cuvenit să fie înțelegerea (iubirea), sau, mai bine zis, credința. Teologia nu vine în sprijinul credinței, ci o mimează prin rostuiri deștepte, în deșarta pornire de a o „credibiliza” și populariza.

Teologia este ceea ce credem noi că știm despre Dumnezeu. O infatuare. Discurs sec, admirarea buricului. Perdea de vorbe. Substituire.

Diavolul gesticulației seci

 Dacă aș ști cum s-o fac, i-aș spune: nu te tot „crucifica” în tramvaie pentru a-ți arăta credința! Fii în mijlocul semenilor tăi, ajută-i ca un bun creștin.

Crucile ample ale multora, le surprindem cu toții în bus/tramvai, sunt făcute pentru ceilalți (pentru a fi văzute), iar dacă nu, sunt surogate de fapte creștine. Orice gest „cucernic”, exhibat ca să fie remarcat (de altul, nu de Dumnezeu), e lovit de nulitate și-i un păcat al îngâmfării.

Ne-am gândit vreodată că, poate Diavolul nu e Răul, ci superficialul sclipitor? Diavolul e ascuns în gestica imitată, maimuțeristă. Ispita cu oglinzi, răsfrângeri și mărgele (care, odinioară, a cucerit Americile).

Diavolul e Frumosul perisabil, e promisiunea megalomană rămasă-n proiect, e mărirea cea trecătoare și găunoasă. În mod cert, este Vanitatea.

Dimineți de vineri

 În unele dimineți de vineri, mă trezesc dinainte „pregătit” pentru o zi de căcat și tocmai anticiparea asta e cea care sfârșește prin a mă influența, a-mi altera starea, chiar de nu sunt întrunite condițiile unei zile proaste. Chiar dacă ziua proastă întârzie să se arate & să se desfășoare. Și rămân așa, gata tensionat, în așteptarea zilei de căcat.

Cioran // „Cred că am definit anxietatea ca o memorie a viitorului. Într-adevăr, anxiosul e cel care își amintește, care vede, ba nu, care a văzut ceea ce i se poate întâmpla.”

În mintea lui Cioran

 Cioran se cunoștea pe sine ca-n palmă, ceea ce nu-l ajuta, personal, decât la emite aceste verdicte de o precizie amuțitoare. Nu-i servea la nimic altceva (la a se ajuta pe sine, de exemplu) capacitatea asta uluitoare de a pătrunde cu mintea până-n cauza ultimă a lucrurilor.

„Acasă, plictis ucigător. Ar trebui să ies. Dar mi-e frică s-o fac, mi-e frică de toate punctele acestei lumi, de lumea însăși - mi-e frică de indiferența mea.” (Caiete)

Totuși, mi se pare că, aici, Cioran se minte puțin. Ucigașă pentru el (dar și muză) era atracția/fascinație față de lume (și viață - ca să fie clișeul complet). Nu indiferența te îngrijorează când cântărești opțiunea de a ieși în lume. Nu indiferența ta, în orice caz, ci a lumii pentru tine.

Durerea de a-i vedea pe ceilalți văzându-și de viață, de a-ți evalua invizibilitatea în ochii lor care nu te mai caută, nu te măsoară, nu sunt interesați să te capteze pe retina lor, eventual să te placă, să vrea să fie cu tine ori în preajma ta.

Asta e adevărata dramă a unui solitar. Solitarul care nu se poate lipsi de prezența, chiar distantă, a celorlalți.

Ne alintăm, arătându-ne îngrijorați sau temători de „indiferența” noastră față de lume. Indiferența ei este cea care ne doare, ne frământă, ne provoacă anxietate (oare să ies, oare voi fi remarcat, mă va „alege” cineva din priviri, oare nu voi vedea pe cineva de care, după aia, nu mă voi mai putea dezlipi decât rupând din mine?).

Timpuri noi

 „Privind toate acele femei cu ochelari care băteau cifre la mașină, m-a copleșit, insuportabil, urâtul. Pe lângă ele, curvele din strada Saint-Denis, din imediata vecinătate, par niște răsfățate ale soartei. Cum e posibil să condamni o ființă umană să stea opt ore zilnic în fața unei mașini de scris.” (Cioran, Caiete)