prima izbire

 N-am mai tânji atât după prima iubire (=mama), dacă n-am fi „pierdut-o”. Ne-ar fi îndestulătoare micile evenimente ale vieții de zi cu zi. Nici n-am mai plonja atât de sinucigaș într-altul. Speranța disperată a regăsirii. Ne dăm seama abia după primul șir de eșecuri că n-o să regăsim decât urme, himere, păreri. Dar nu ne oprim. Murim cu convingerea că „dacă am fi căutat mai bine”...

În căutarea copilului apărut

 Când apare un copil, într-o cât de mică comunitate, toate femeile îi devin mame. Însă doar tatăl său are (își rezervă) dreptul să-i fie tată, Nici un alt bărbat nu se înghesuie ca să servească drept tată surogat. Nu cum o fac femeile, activate automat de apariția noului plod.

Tikuri fără tokuri

 Cu anii, ne pricopsim cu anumite cuvinte - ticuri verbale - pe care le folosim reflex, tot mai des, până la oboseală, și care devin, într-un fel, ale noastre, deși fac parte din vocabularul comun și-s la îndemâna oricui.

„Tâmpesc” este unul dintre ale mele. Unul dintre cele ce au ajuns să mă „definească”. Ca urmare, încă o zi cu romanul lui R. Ford și o să tâmpesc. Mai sunt 40 și ceva de pagini. Nu și mâine, rogu-te! E bun, e grozav romanul, dar să se termine odată! Simt ca și cum aș fi citit 1000 de pagini.

//Reluări revizuite

 Există culmi ale prefăcătoriei (cum ar fi prefăcătoria necerută, aia venită din propria noastră inițiativă spăimoasă, spaima că ei ne vor exila din grup imediat ce noi nu mai „facem frumos”) care, odată atinse, transformă toată treaba asta într-un ceva comic-amar.

Dăm shutdown inteligenței proprii, autoexigenței, ne ascundem părerile adevărate, nu cumva să părem mai deștepți decât „cercul” (grupul, gașca, tribul); dăm dreptate oricărei opinii mediocre, ne amorțim spiritul critic & ne întunecăm voit mintea, ca să nu ne întoarcă spatele niște neica-nimeni (pe care, de-am fi fost mai puternici lăuntric, i-am fi ignorat/evitat) - ne ferim a ne privi, la lumină, în oglinda conștiinței...

Într-o stare de inconștiență autoimpusă, omul mănâncă o groază de căcat - numai pentru a face și el parte dintr-un „cerc”. Cercul fără centru.

proza unui început

 O fată cu părul nebun așteaptă în fața scării.

Clei

 Îmi surprind gesturi mai lente, ai putea spune - cumpănite, dar nu sunt așa. Sunt lent, fiindcă îmi stă gândul în altă parte. Semnele coborârii lente în depresiune. Prin vise, trezirea la realitate. Gânduri despre care nici măcar nu-s sigur că circulă, poate nu-mi călătoresc, dar îmi ocupă psihicul, nu urnesc nimic, nu poartă substanțe active, o soluție = nule. Măcinare-n gol, moara nu (mai) are semințe, dar continuă să se învârtească.

(un) martie

Ziua începe noroasă, dar caldă. Astăzi, se anunță nescuzabil de cald. Nici un pretext pentru a nu merge la Deal. Ieri, am cărat cu mine și jurnalul, dar să lași să ți se întipărească în minte faptele & gândurile nesofisticate ce te cuprind - făcându-le, gândindu-le - este mult mai relevant decât să te oprești ca să scrii în caiet.

Prezența mea „în natură” (chiar bruiat de acele mașini, gonind pe drumul îngust) bate lectura și bate scrisul. Scrisul e mai util pentru a evoca aceste momente, mai târziu, decât pentru a le înregistra pe loc.

M-am integrat cu Dealul în după-amiaza asta. Împrietenit. Am respirat bine vechea mea legătură cu locul. Răsărite, florile puse de mine m-au bucurat până la lacrimi. Pomul plantat. M-am așezat cu scaunul în apropierea lui și chiar i-am vorbit puțin. L-am rugat să se prindă și să crească.

Am stat cu picioarele întinse, mi-am băut berea ieftină și am primit în mine ce mi s-a dat. Fără muzică, fără țipete. Păsări, albine, petale, scoarță și pământ scos de cârtițe. Am scris în cap mai multe decât pot nota aici. Scrisele alea rămân ca senzații, înmagazinate în minte pentru totdeauna.

Mi-aș fi dorit ca mulțumirea resimțită de mine pe parcursul celor 4h să fi influențat fulgerător întreaga lume. N-a fost așa. N-am auzit, apoi, nimic despre depuneri temporare de arme, prânzuri între inamici, nebuni vindecați uluitor, ranchiuni dispărute ca prin minune. Oameni, lăsându-și telefoanele și deschizând ferestrele către ce-i mai bun în viețile lor. Iertări pentru vini imaginare. Înverșunări risipite. Cedări generoase.

N-aș fi găsit neobișnuit ca întreaga lume să-și fi lăsat sufletul să cânte, așa cum a cântat al meu.

Simplitatea semi-sălbatică ce mă înconjura, gândul că spectacolul florilor și al pomilor mi se datorează și mie. Eu - pendulare între dezordine și aliniere.

Nu poți face filosofie, nici literatură în mijlocul frumosului, printre rădăcini, brazde și tulpini. Simțurile le fac pe amândouă.

Priveam, eram, închideam și redeschideam satisfăcut ochii, iar zona senzorială a creierului producea în ăst timp un text de necaptat pe hârtie.

Toate, de mai sus, însemnări feciorelnice de liceeancă silitoare. Dar ziceam să încerc și eu.

(alt) martie

 Senzația inhibantă de provizorat, lipsa unui plan, presiunea conștiinței mele idioate (de care nimănui nu-i pasă, dar eu am de tras cu ea): de exemplu, să nu „cauzez” zile sau ore grele cuiva prin absența mea fizică de la job. Efectul anilor de responsabilizare precoce a mea de către părinți.

La Deal, am mișcat câte ceva: un liliac, magnolia, hortensia - plantate în grabă, contra cronometrului meu interior de anxios. Replantat lângă doi pomi uscați iasomie cățărătoare. Apăsarea, resimțită doar de mine, de a reface, în modurile care-mi sunt la îndemână, vegetația pe ducă. M-am spetit tare, am mers sus nemâncat și am rezistat așa, numai cu apă, până după 15. Asigurarea sperată a unui somn buștean pentru o noapte.

Cred că slăbiciunea asta a mea de a-i mulțumi (sau a nu-i deranja) pe alții, teama nesfârșită de a fi lăsat în urmă, e cea mai puternică frână a mea. Mă duce în halul imobilității „desăvârșite”.

În apogeul adolescenței mele prelungite, am descoperit încremenirea și ceea ce mi se părea că-s beneficiile ei. Astfel, timpul va sta și el pe loc.

40 și (mai ce?)

 Nu se întâmplă nimic (imediat vizibil) în ziua când împlinești patruzeciși de ani. Se face dimineața aniversării tale, sosesc primele mesaje cu felicitări. Dacă mă aflu acasă sau „la ai mei”, famila se apropie de mine cu sfiala ori groaza izvorâtă din conștientizarea înaintării în vârstă. Vârsta ta le-o reamintește pe a lor.

Prietenii mai sună, neamurile apropiate sună negreșit. Obligația superstițioasă (dar nu lipsită de afecțiune) de a ține familia laolaltă.

Ceea ce, de fapt, se petrece, este inobservabil din afară. Înăuntru, vulcanul cu lacrimi și senzația că „încă se mai poate” amestecată cu aia că nimic nu se mai poate. Totul s-a cam isprăvit.

Părinți, copii

 Părinții noștri nu aveau odorizante în mașini. Curând, părinții noștri, oamenii de ieri, vom fi noi. Ieri-ul e din ce în ce mai aproape de azi. Azi-ul, tot mai scurt, mai înghesuit. Ieri-ul îl ajunge din urmă. Mâine-poimâine, totul va fi un continuu ieri.

Richard Ford - Ziua Independenței

 „Casele pot avea influența asta aproape auctorială asupra noastră, părând capabile să ne distrugă sau să ne desăvârșească viețile prin simplul fapt că stau într-un loc mai mult ca noi.”