l'arbre qui cachait la forêt

 Nopțile astea cu somn precar și vise murdare îmi dau impresia că am fost fugărit peste brazdele arate, recent sau mai demult, alea recente sunt negre, tari, arcuite ca niște coapse tonifiate, sunt clisoase, îți poți suci glezna călcând cum nu trebuie (între ele), pe când cele vechi, cu toate că și-au păstrat forma, sunt sfărâmicioase, calcifiate, înșelătoare ca nisipul,  te încetinesc, te țin pe loc.

Știu cum e, am încercat să alerg peste brazde când eram copil. Mă împiedic, dau să cad, îmi revin, cad, salt înainte, acum sunt în aer, mai încolo mușc țărâna, o scuip, o prind în palmele încleștate, îndârjit că nu pot înainta, parcă aș sta mereu pe loc, în ciuda efortului imens și a aerului tare.

Port sâmbete

 E una dintre sâmbetele ce urmează unei nopți petrecute într-un zbucium steril - nedormită, sufocantă, ucigașă.

Mă dezintegrez în ziua următoare, acțiunile și gândurile îmi sunt total dezarticulate și numai cu eforturi înzecite mă pot aduna puțin ca să evit comiterea unor greșeli greu de răscumpărat apoi.

Dar reușesc să mă recompun, cu eforturi mecanice, ce mă vor face să mă simt epuizat la finalul zilei, șofez, trec strada, citesc niște pagini, cumpăr câte ceva, plătesc fără a mă încurca în socoteli sau în pin-uri de card, dialoghez sec și timid cu vânzătorii care-s placizi încă din zori.

Chaleur

 Răbdarea îndelungii mângâieri a spatelui, căldura palmelor, febra ce ți le încinge, transpirația ce repede ți le îmbrobodește, îmbrățișarea incompletă, oprită de curbura osoasă a spatelui, oasele imediat dincolo de piele, moliciunea neopunând rezistență a coapselor și-a feselor, arhitectura fără defecțiune a palmei și a labei piciorului, palmele mici, degete lungi, subțiri, șoptind aristocratic în mișcarea lor, picioare palide, cu bronzul scăpătat, gălbui și rece.

Apocalipsa rațiunii, genunea simțurilor, violența intrării, strigătele scandalizate. Morțile repetate.

French fries

« On écrit toujours à cause du malheur. On écrit parce que quelque chose ne va pas. » (Jean d’Ormesson)

Micuța infantă

“Bărbatul face pe prostul ca să-i placă femeii, se târăște ca să o obțină, apoi, după ce a avut-o, devine grosolan, spre a se răzbuna de umilința până la care a trebuit să coboare. Este ritmul raporturilor dintre sexe” (Montherlant)

Pi dos

 Mă dau la fund, cobor înăuntrul meu pe scara cărților citite, odată cu fiecare pagină cu fiecare carte în care mă scufund și pe care apoi mi-o leg de glezne ca să mă trangă-n jos în mine.

Mă străduisem prea mult, după care, trezit ca vinul desfăcut prea devreme, am tras frâna, am lăsat-o mai moale, am devenit precaut, mai precaut decât în timpul primilor pași, nu arăta deloc promițător ce se întrezărea, iar preparativele din culise erau atât de bine dosite încât nici o bobiță de sudoare n-a ieșit la suprafață. Un mic gând, o trădare de sine, o tresărire, un preview.

Cărți de joc

 Cartea asta, Luminătorii, e scrisă într-un stil revolut ce nu mă implică mai deloc. Catton își tratează personajele cu condescendență, parc-ar fi niște copii idioți, cu toate că unii protagoniști sunt apoi (sau în prealabil) caracterizați ca având o istețime peste medie. Nu înțeleg cum „așa ceva” a primit Man Booker. Cum poți compune ca-n sec. XIX - o pastișă, practic - și să iei Man Booker?

Niște pasaje descriptive de tot căscatul, rame de tablouri, broderii, detalii nefolositoare, divagații - nu sporesc suspense-ul, sporesc enervarea.

Somn, somn, să-nălțăm

 Am uitat de când n-am mai dormit bine. Am uitat ultimul somn bun, complet, fără întreruperi. Mă zbat noaptea ca un pește care a uitat să înoate, un pește ce visează uscatul, fiindu-i groază că se va trezi și va fi nevoit să-nvețe să respire într-un mediu nefamiliar, ostil.

Cu tot somnul scurt, visez o frumoasă moartă, trăsături de lună în creștere, oval, rotunjimi în expansiune, ochi nespus de vorbăreți, altfel tăcută, mută, grăind numai prin frumusețea ei îmbălsămată.