Baiul cu alș este că a avut mare grijă, în timp scurt, să se facă de neînlocuit. Nu la Dilema Veche - care a rămas o foaie strepezită, de când el și alți câțiva au încetat să-i mai scrie în pagini. De neînlocuit este alș în viețile noastre blogosferice, în indignările noastre zilnice, în felul în care mă obliga să (mă) (re)gândesc... N-am mai întâlnit un fenomen asemănător lui alș, nici pînă la întâlnirea cu el, nici după aceea.
Nimic nu lasă să se întrevadă că alș ar fi lăsat urmași. Alș plutea dezinvolt printre cuvinte, adora să se contrazică, să se întreacă pe sine ori să înșele așteptările, într-o continuă metamorfoză, expunând unghiuri minime loviturilor. Adora să se joace de-a șarpele-n sân, alunecându-ți din strânsoare cu un pas înainte de prag, taman atunci când gândeai că ești pe cale să-l vâri în casă și-o să-l arăți copiilor; ba te mai și mușca (dar nu mortal), înainte s-o șteargă.
Alș - omul viu din litere, cartea captivantă, obsesivă, pe care începusem s-o citesc în format manuscris - cu teamă & zgârcenie - și pe care am pierdut-o, cam după primele douăzeci de pagini. De atunci, n-o mai pot afla nicăieri! Am mai spus-o, poate, dar sub o altă formă: pentru mine, golul din locul în care, până acum cinci ani, se găsea alș s-a „îngroșat”, a prins carne, este acum o prezență în sine; trăim cu vidul de alș, cu dorul lui, cum am trăi cu prezența unui nenăscut pe care-l cunoaștem dinainte.
Strămutate în cei care l-au prețuit prea târziu, zâmbetul lui fin, știut, tăcerea lui de acum, neștiută, tronează și cenzurează, îmbie, îngăduie și țin la distanță - ca-n zilele bune. De n-ar fi o amăgire.
