Traduceri

A nu știu câta oară: de ce să simți nevoia să traduci yet sau but din engleză și cu dar, și cu totuși = puse împreună, în aceeași propoziție: dar totuși. Apar, deci, fie în formația dar totuși, fie despărțite (din politețe?) de virgulă - în ambele cazuri, din motive nedeslușite. Dar cu totuși se exclud sau se dublează reciproc, cum preferați. Nu sunt necesare amândouă pentru a-mi figura adversitatea. 

TOTUȘI conj., adv. 1. conj. dar, însă. (Aș vrea să te cred, ~ am unele îndoieli.) (DEXonline). 

În plus, dacă-l repeți până la saturație, totuși se dezvăluie ca un turcism ordinar, și nu din cauza rădăcinii (care e latinească), ci din cauza sufixului. Ca la câtuși (de puțin). 

De ce, doamnă Mirella Acsente? M. Chivu menționa în Dilema Veche traducerea "foarte bună"! Păi așa ne-am înțeles noi?

Eu am cumpărat cartea* (a câta, la recomandarea Chivului?), iar traducerea este "decentă", nicidecum superlativă. Nu înțeleg cum îi scapă amănuntele astea criticului de la Dilema! O fi citind "în diagonală" (niciodată n-am priceput cum vine asta, eu fiind un maniac al fiecărei litere). Ah, da: el se știe lăsa în voia cărții, nu ca mine!

"Da, dar totuși... e cel mai rău lucru care i se poate întâmpla unui cuplu". "Nu, dar totuși." Sunt unele pagini în care întâlnești "expresia" odioasă și de trei ori! Slogan: nici un dar fără totuși. Sunt tot mai mulți vorbitori de limbă română care nu mai cred în puterea de sine stătătoare a conjuncției dar sau a lui totuși? Luate singure, nu mai valorează nimic în ochii unora. Musai împreună, mereu alăturate. La bine și la greu. 

Semidocții se îneacă în ca și-uri, docții educați superficial sau strâmb - în dar totuși. Și în la modul că ("mi-a plăcut filmul la modul că m-a făcut să plâng"). Sau: aborda lucrurile la modul cinic (nu cu cinism ori cinic, evident că nu sună destul de "solid" pentru ce vor ei să exprime...). Limba e vie - și după acest dictat ascundem toate stereotipiile și afectările de limbaj.

______________

David Nicholls - Noi, ed. Litera, 2015

Imre Kertész - un Nobel pe merit

Odată cu dispariția de astăzi a lui Imre Kertész, am hotărât să încetez să mai fac ferpare pentru marii decedați ai omenirii - în speță, scriitori (intelectuali). Generația anilor '20 - '30 se cam duce... Michel Tournier, în ianuarie. E.L. Doctorow, anul trecut.

Cine e Imre Kertész? OK, înseamnă că mai aveți de citit până să ajungeți (cu lecturile) unde vă credeți deja. :)

Nu totul este stat islamic

Refuz să înghit opinia facilă că însuși Statul Islamic este cel ce a aplicat loviturile din aeroportul și metroul din Bruxelles, cum această organizație o revendică cu promptitudine (ca după fiecare act terorist). Chiar și NYT notează, cu o ironie de prost gust, că, deși SUA obțin progrese la sol contra ISIS, în Siria și în Irak, iată că Organizația Stat Islamic omoară 31 de oameni în inima Europei. 

Nu e tocmai așa. Nu toți huliganii occidentali, fie ei născuți musulmani, sunt membri activi ai ISIS! Ei comit crime în masă în numele ISIS, care, la rându-i, se grăbește să și le asume. Din punctul ăsta de vedere, Al Qaeda stătea mai "bine" - avea (și folosea) propriile resurse umane. În sensul că se ocupa direct de antrenarea lor și se implica în conceperea planului de atac.

Astăzi, însă, asistăm la altceva: psihoza vindicativă e atât de extinsă în rândurile tineretului musulman fără ocupație din Occident, încât dintre aceștia se ridică tot mai mulți voluntari care se oferă drept carne de tun intereselor de teroare ale ISIS. Grupul islamist n-are a mișca un deget, nici a investi vreun ban în mobilizarea acestor golani. Ei se oferă, se adună, conspiră și acționează terminal de unii singuri. La final, ISIS își asumă toate meritele. 

Abia aceasta este așa-zisa banalizare a răului (Arendt). Când realizăm că răul rezidă, se acumulează și poate izbucni în oricine, oriunde. Eu încă mai cred că multe dintre aceste crime petrecute în Vest sunt bravadă, defetism, anarhie, distracții sinistre, cu efecte dezastruoase, ale unor localnici, neîntâmplător progenituri de imigranți, unii în legături cu organizații teroriste, alții pe cont propriu.

Obișnuiți cum suntem, încă din vremea poveștilor la gura sobei, să identificăm Răul, cu o plicticoasă predictibilitate, în pielea personajului declarat negativ (zmeul, Inchiziția, hunii, Hitler, comunismul), eu pot înțelege că ne e foarte greu să admitem că unii s-ar putea apuca să-l comită fără nici un scop ideologic, din plictis, din nihilism.

Uite, asta e o idee cu adevărat insuportabilă, terorizantă! Oricine s-ar grăbi să se scuture de ea, chiar dacă sunt condiții ca ideea asta inacceptabilă să fie purul adevăr.

Belgia, o țară sigură. Pentru proscriși

Dacă îi lăsăm la o parte pe atentatorii care au apucat să se arunce în aer la Bruxelles, identificați după ce au fost răzuiți de pe pereții holului aerogării, pe cel rămas în viață, pierzându-și curajul în ultima secundă, serviciile secrete și poliția l-au găsit "ascuns" într-un cartier bruxellez!

Ceea ce mi se pare simptomatic! A te considera "ascuns", întorcându-te acasă, în suburbiile orașului natal, spune suficient de multe despre modul cum este percepută de teroriști capitala belgiană, implicit forțele sale de ordine și de investigație. Nu cred că este atât un act de inconștiență sau o lipsă de imaginație a teroristului, cât expresia unui sentiment de siguranță, fortificat în timp, câștigat de specia asta nedomesticită de asistați social și golani de cartier. 

Pentru mine, faptul că un potențial terorist a considerat de cuviință să meargă înapoi în Schaerbeek e mai grăitor decât un raport oficial și conferă o imagine rușinoasă despre ineficiența și, mai grav, lipsa de voință a forțelor polițienești belgiene, a statului însuși, de a stârpi delincvența cu surse etnice, deopotrivă, în ghetouri sau în cartiere middle class.

Nu pot decât să presupun că și această dovadă de indecizie a celor puși să aplice și să vegheze legea este rezultatul timorării induse de campania sistematică a stângii politice în favoarea unei stupide toleranțe față de "diversitatea" intolerantă și susținerea discriminării pozitive. 

Generația fake

De refuzul ăsta îndărătnic (romantic și comunistoid) al noii societății civile virtuale de a emana exponenți râd până și cretinii din parlament. Credibilitatea societății civile virtuale se limitează, în aceste condiții, la a fi similară cu aceea a unui copil care bate din picior să i se dea numaidecât ce cere, decis fiind, totuși (în sinea lui), să depindă mai departe de mă-sa.

Nu știu care este metoda prin care unii se conving pe sine că a sta la o bere scumpă și rară cu prietenele lor frumoase - pe care nici măcar nu le sorb din ochi, pentru că ochii (ambilor) le sunt în smartfoane - și a posta virulent pe Facebook contra lui Dragnea, Cioloș sau a lui Iohannis se numește atitudine civică. 

Puneți-o de-un partid, tinere vlăstare anemice (dar ale naibii de tari în gură)! Doar nu așteptați ca oamenii sistemului să se reformeze singuri și să se preschimbe radical la față și la caracter, că le cereți voi, amenințător și uneori agramat, pe Facebook. 

De ce n-o fac eu? Pentru că nu sunt eu cel care mă cred reîncarnarea touchscreen, curățică și bine îmbrăcată, a lui Che Guevara, cum vă imaginați voi! 

Guerrilla urbană nu e genul meu. Nici anarhia. Nu sunt omul utopiilor ori al pasiunilor politice oarbe. Voi POSTAȚI pentru că aveți o capacitate dezvoltată de a vă amăgi că sunteți importanți și temuți.

Clasa politică nu se primenește dacă strigăm noi, literar sau agramat, negru pe alb, la ea. Unii politicieni abia dacă știu să citească. Incapabililor ce ne conduc astăzi le e scris că vor pieri rămânând așa cum sunt.

N-aveți decât să generați voi partide-alternativă, construiți platforme, găsiți reprezentanți solid pregătiți și trimiteți-i la guvernare! Mai lăsați naibii la o parte scrisorile alea deschise! Votați cu capul! Informați-vă mai bine! Înființați un ziar mai acătării decât cele existente. Nu vă mai orientați după zvonuri și după cum vă (in)suflă masculul alfa al găștii.

Lupta cu like-ul în mână e o acțiune ce dovedește gradul îngrijorător de infantilizare a electoratului tânăr și, cică, școlit.

Je suis varză

Campaniile pașnice și lălâi, de solidaritate electronică, cum erau acele insuficiente #je suis cutare, începând cu charlie, și-au trăit traiul! Mai mult - perpetuarea lor, în condițiile actuale, ar da în ridicol. La fel și marșurile liniștii. Ne râd sălbatico-religioșii în nas, cu manifestările noastre impotente cu tot!

Uite cum stă treaba: unii, să le zicem oaspeți (mulți neinvitați), te dau, practic, afară din casă, după ce că, în prealabil, ți-au impus, cultural (cu sprijinul câtorva membri mai tineri ai familiei tale), să nu mai mănânci cu mâna dreaptă la tine în bucătărie, deoarece cu mâna dreaptă te ștergi la cur și nu e halal, să nu te caci deloc în perioada când are loc pelerinajul la locurile sfinte, să procreezi numai cu lumina stinsă, asigurându-te dintru început că femeia nu simte nici o plăcere.

Iată-te dat afară din casă, locuind într-un cort, pe propria peluză, dar tu nu te superi, nu începi să urăști împrejur, nici să cauți adevărații responsabili, fiindcă te simți extrem de vinovat pentru colonialismul de acum 45-50 de ani, pentru fascismul bunicilor tăi, pentru nazism, pentru cruciade, ciumă și pentru răstignirea lui Christos. Unde mai pui că ți-e rușine cu Nietzsche, cu Wagner. Măcar pentru crimele lui Stalin nu te poate trage nimeni la răspundere. Varii legi pedepsesc nazismul, însemnele și uneltele acestuia, nu și stalinismul.

Și ce te hotărăști să faci? Îți meșterești o pancartă, o inscripționezi cu #j'y suis pour rien și începi să te plimbi, tăcut, pașnic, tolerant, multicultural, în cerc - pe peluză. Ba chiar, la cererea expresă a oaspeților, poți să-i și primești, periodic, pe timpul nopților cu semilună, la tine în cort, ca să ți-o tragă. Până la următoarea bombă.

Acest text este un omagiu scârbit pentru toate fetele europene care și-au tras-o cu asemenea bestii etnico-religioase, hiphop & rap.

incorectitudinea politică

Guvernul belgian „se teme” că alți teroriști s-ar putea afla încă în libertate. Hai, serios? Poate să și parieze că ei se află în libertate, câteva zeci de teroriști deja antrenați, intoxicați cu ură și gata spălați ideologic pe creier, plus încă alte mii de potențial radicalizabili - în cartierele asfixiate cu imigranți neintegrați. Neintegrați, pentru că, nu-i așa, europenii respectă diferența, multiculturalitatea, cu o religiozitate nedemnă de laicitatea, altfel, peste tot proclamată.

Celălalt terorist, Salamul acela recent capturat în Bruxelles, locuise în ultimele luni la cîteva blocuri de propria familie, care, bineînțeles, nu fusese la curent cu situația locativă a fiului criminal... Cum am mai notat și-n alte dăți, este imposibil, logistic și din punct de vedere al HR, să supraveghezi polițienește țări întregi și, astfel, să previi 100% orice atac terorist. Prin definiție, asemenea atacuri sunt imprevizibile, se bazează pe lașitatea atentatorilor și pe vulnerabilitatea extremă a victimelor alese ca țintă. Presiunea și criticile îndreptate contra serviciilor secrete sunt numai parțial justificate.

Coercitiv, eu i-aș teroriza pe atentatori la ei „acasă”, în banlieues. Complicitatea vecinilor, a familiilor lor, a „musulmanilor pașnici” este dubitabilă doar pentru cine nu dorește să o vadă. Complicitate prin tăcere, minciună prin omisiune, omerta, o cultură a muțeniei față de abuzuri - obiceiuri aduse de imigranți în Occident din țările lor de origine și întreținute minuțios prin „educație” și prin autoizolarea în ghetouri. Detest armata, dar le-aș ocupa militar cartierele, aș trimite soldați să mărșăluiască acolo, chiar să tropăie ostentativ, să „terorizeze” prin prezența permanentă. Domnia legii trebuie să se întoarcă la ea acasă.

Este singura alternativă pe care o întrevăd acum la expulzarea masivă.

Pe când europenii estici își aflau, în sfârșit, libertatea să circule nestingheriți și să-și caute un loc de muncă mai bine plătit în Occident, Occidentul se ocupa deja cu supraproducția de șomeri etnico-religioși, provenind din suburbii. Dar cu aceia se iubea pasional & vinovat (vinovăție întreținută de trubadurii anticolonialismului), iar pe estici îi primea cu reticența și cu disprețul pe care refuza să le proiecteze asupra fiilor „asupriți” ai fostelor colonii, dovedind o „corectitudine politică” cu dublă măsură, șchiopătândă. Până-n ziua de azi, acest dublu tratament se perpetuează. 

Sub anatema idelologică aruncată de Stânga, occidentalii refuză să admită că au o problemă cu islamul radical, care este tot islam, așa cum ortodoxismul legionar a crescut tot din trunchiul ortodoxiei sau oribilele cruciade - din trunchiul catolicismului. De ce nu protestează musulmanii occidentali pașnici (integrați) contra violenței acestor „oi rătăcite”? Poate din cauză că sunt „ostaticii” acestei minorități de brute care face legea în cartierele lor? Sau poate că e din cauză că nu există musulmani integrați?

Delicios, Mirbeau!

"Certes, il est laid, brutalement, horriblement laid, mais, quand on décompose cette laideur, elle a quelque chose de formidable qui est presque de la beauté, qui est plus que la beauté, qui est au-dessus de la beauté, comme un élément." (Éditions Gallimard, 1984)

Despărțiri pudice

Unele prietenii se desfac (pălesc, se sting) din exces de pudoare. Ne este - într-un fel și dintr-o pricină greu de prins în câteva cuvinte - rușine cu alegerile făcute, cu existența pe care o ducem, cu neîmplinirile atât de evidente în ochii unei persoane cu care, mai ieri, eram într-o relație de intimitate, de împărtășire totală. Și apoi, treptat, ne îndepărtăm, relația intră în derivă.

Fără a-i oferi oportunitatea de a ne judeca fățiș, simpla existență a fostului nostru intim este, în sine, o acuză. Prietenul (dar și privirea lui, tăcerile lui, faptul că se abține, dezacordul său intuit, gândul lui critic abia schițat, pe care i-l știm acolo, necopt, nerostit, păstrat în minte, coincizând tainic cu gândul nostru) devine, astfel, o judecată vie. O mărturie stânjenitoare despre noi înșine.

Music is fundamental

”Music is a fundamental part of our evolution; we probably sang before we spoke in syntactically guided sentences,” writes Jay Schulkin and Greta Raglan in a 2014 article in Frontiers in Neuroscience. Long before there were dance clubs or concert halls, there was the musical bond formed by a mother singing to her child. There was the melody that guided a tribe in worship, or the beat that led warriors into battle.

Via NYT Now: When You Listen to Music, You're Never Alone

Putin a înfrânt

Putin își retrage parțial trupele din Siria pentru că nu mai are buget ("misiune îndeplinită" - oricare o fi fost misiunea asta)! Și pentru că toată tărășenia cu intrarea lui în Siria a fost o izbutită mutare de PR. A costat, dar a meritat: fanii lui din lumea-ntreagă exultă. Pe ruși și pe fanii lui îi poate prosti, propagandistic, fără probleme că a pacificat Siria (opoziția siriană e pe ducă). Pe noi, am speranța că nu!

Sigur că pe forumurile românești el primește aplauze de la admiratorii acestui tip de lider hormonal-masculin. De la cei ce se înmoaie la vederea mușchilor paterni, indiferent de scopul etalării acestora. 

Bântuie pe net o nostalgie a totalitarismului ceva de speriat (totalitarism, primim, dar să nu fie totalitarism american!). Ne jucăm cu focul în condiții de libertate, riscând ca, într-o zi nefastă, cineva (un politician cu mușchi, freză de maniac și creier puțin) să vă ia în serios!

Mulți dintre noi habar nu au cum e să ai un "tătuc suprem" și, în rest, să n-ai nici un drept, pentru că tătucul știe mai bine, știe și pentru mine.

De regulă, tătucul se ocupă să construiască o țară mândră și țâfnoasă, bagă bani grei în galoanele armatei de carton, înfometează rațional populația. Insuflă o viziune măreață patriei, în timp ce ține poporul prizonier într-o sărăcie și-o nedreptate de-a dreptul patriotice.

De ce preferă ciobănașii mioritici Rusia înaintea Americii? Greu de lămurit. Dar se poate încerca:

Rusia contemporană n-a dovedit niciodată nimic (exceptând violența imperialistă), ceea ce ne place & ne seamănă oarecum - nici noi n-am dovedit niciodată nimic (exceptând lașitatea istorică). Ne place să ne comparăm cu cei săraci și obedienți. Rusia e ortodoxă. Rusia oferă un model politic și societal în sânul căruia nu trebuie să depui nu știu ce efort, ca simplu cetățean, fiind îndeajuns să taci, să behăi la comandă și să i te supui. Ca recompensă, statul îți toarnă în ureche otrava iluziei că ești Putere, că ai o misie, că ești ales. Înduri foame pentru un țel nobil.

NYT: "By declaring, in effect, mission accomplished, Russia is in a way acknowledging that destroying the Islamic State was never the primary goal; the group is still deeply entrenched in much of northern and eastern Syria."

Sala de lectură

«L'adoration du million !… C'est un sentiment bas, commun non seulement aux bourgeois, mais à la plupart d'entre nous, les petits, les humbles, les sans le sou de ce monde.»

«Si infâmes que soient les canailles, ils ne le sont jamais autant que les honnêtes gens.»

Cópiile copiilor

Nu știu despre alte nații, dar dacă românilor li s-ar interzice prin lege (precum aud că li se coace francezilor) să mai posteze poze cu pruncii lor pe Facebook - tot neamul ar ieși în stradă!

Nu le poți fura românilor din zilele noastre unul dintre principalele raisons d'être; ar simți că viața lor nu mai are nici un sens! 

Ce rost mai are să faci copii din moment ce nu-i poți posta, fotografic, pe Facebook? Nici un rost! Că doar nu-i faci numai pentru tine. Îi faci ca să-i arăți și altora. Altfel, simți că nu te bucuri deplin de ei.

Fără acest Facebook, România însăși s-ar închide ca un non-stop în prag de faliment!