miercuri, 27 ianuarie 2016

Cărtărescu

Mi-a ajuns de literatura lui Cărtărescu până peste cap. Când nu mai ai inspirație sau subiecte de roman, dar ți-a mai rămas deprinderea, tehnica de a scrie, inventezi vise sau transformi ficțional fragmente de jurnal. 

M-am săturat și de noul verb drag și la modă printre puținii intelectuali români: a asuma. Cu substantivizarea: asumare. Mihail Neamțu îl folosește abuziv, Marius Chivu, Radu Vancu (acesta din urmă, scriind tocmai despre Solenoid). Cum ce-i aia Solenoid? Ultima carte a lui Mircea Cărtărescu. Sper să fie ultima la propriu. Cel puțin, ultima scrisă ca Orbitor, cu ce i-a rămas nefolosit din lucrul la Orbitor

Radu Vancu & alte inepții: "Toate lucrurile aceasta atât de disparate se leagă, fac sens, intră în silogism, aproape de la sine; la suprafață, cum ziceam, pare o paranoia de tip pynchonian, un exces de sens care încheagă realul la fel de implauzibil și de eficient cum încheagă picioarele de porc piftia; însă, în profunzime, coerența aceasta a semnelor lumii la Cărtărescu nu are același sens ca la Pynchon."

"Nu există o asumare mai literală a sensului propriu decât aceasta. La Cărtărescu, asumarea aceasta e chiar mai totală – nu doar din perspectivă cantitativă (...)."

Dacă Solenoid este o "carte despre mântuire", cum spune Vancu, atunci îi urez lui Cărtărescu să-și fi găsit mântuirea. Poate că, de acum inainte, va scrie iarăși poezie, va redeveni poet (așa cum ar fi trebuit să fi rămas dintotdeauna). Poeții convertiți la proză au suferit mai mereu de delir și incontinență lexicale. 

M-am săturat și de prietenușagul literar român, despre care am notat aici până la saturație; prietenușagul care-i mână neobosit pe unii să scrie recenzii necritice și neprofesioniste la cărțile amicilor lor de generație, de pahar, de... M. Cărtărescu e perceput a fi cel mai bun doar pentru că nu răsar alții. E un superlativ ivit din sărăcia creativă de la noi și din lipsa de anvergură a celorlalți creatori contemporani, nu dintr-o competiție sănătoasă. 

2 comentarii:

Anonim spunea...

Ce rau imi pare ca nu te-a prins cartea asta... Tot ce spui poate fi adevarat intr-o lume dezvrajita. In lumea facebook, pe care o deplangi (de exemplu). Apropo de postarea de mai tarziu, eu iti multumesc mult ca scrii. Chiar daca nu sunt 'activa' si citesc rar, calupuri intregi, bucuria de a te 'asculta' e si adevarata si noua de fiecare data. Sper sa te bucure si pe tine un alt semn al meu, de departe.

cristians. spunea...

Nu poate decât să mă bucure că mai vii pe aici, chiar nelăsând urme. Lumea e plină, orișicât, de opinii și comentarii. :) Iar că mă citești și găsești un sens în ceea ce scriu cu atât mai mult mă bucură și mă încurajează.

Cumva, e mai bine că, odată trecut valul modei, blogosfera (blogurile ținute de anonimi ca mine, nu cel al lui Chirilă sau cel al lui Dobro) a coborât înapoi în underground (în România).

Cât despre Cărtărescu, te anunț dacă mi se schimbă părerea. În literatură, nu caut vrajă și fantastic cu orice preț. Îmi place, când și când, să mă duc în genul fantastic, însă nu unul de mare parcurs.