luni, 30 noiembrie 2015

Mișcarea prin accelerare

Mie cel mai mult îmi place să văd o mașină de corporatist - parcată neapărat la vedere, în fața firmei, cu bicicletele cocoțate pe acoperiș. 

În ziua aceea, îmi închipui, omul vine chiar mai repede la serviciu, special pentru a prinde loc la vedere. A nu-i fi remarcată de colegi complicata instalație ciclistă l-ar priva de jumătate din satisfacție. L-ar putea face să nici nu mai plece.

Pe cât pariem că, oriunde s-ar deplasa, cu bicicletele acelea pe plafon, rareori le și dă jos ca să le folosească?

Însă faptul că le știe agățate acolo sus, pe mașina personală, la volanul căreia își petrece un sfert din viață, îi dă un consolator sentiment că face ceva important pentru sănătatea lui. Și a familiei. :)

sâmbătă, 28 noiembrie 2015

Ralian

Autorul cel mai marcant tradus de regretata Antoaneta Ralian, autorul a cărui puternică expresie a lăsat urmele cele mai adânci în mine: Henry Miller. Întâlnirea cu Miller a împlinit o așteptare naturală, veche, a mea, ce m-a făcut ulterior și mai pregătit, dar și mai nesățios pentru scriitura-brici de tip: John Updike, Philip Roth și nu mulți alții.

joi, 26 noiembrie 2015

Soarta ingrată a teroristului în România

Pentru cetățeanul (mai nou) naționalist-populist Băsescu (pe care voi l-ați votat), și pentru alți infantili care suferă de boala importanței proprii și a Neamului, am o veste proastă: este inutil de costisitor pentru niște teroriști „serioși” să organizeze și să comită atacuri pe teritoriul României!

Chiar în eventualitatea unui atac, s-ar vorbi despre România în presa modială maximum 2-3 zile. Nu contăm deloc ca rating pentru publicitatea post-atentat. Sau contăm exact atât cât ne e și meritul. E ca și cum Givenchy ar alege să-și facă reclamă la produse sau să trimită un mesaj de ajutor umanitar pentru Africa, folosindu-se de Etno TV, Taraf sau de TV Sînandrei.

Vorba lui Andrei Cornea (în „22”): ce ar însemna (ca impact publicitar pentru o organizație tero) un atac într-o capitală pe care jumătate din omenire o ignoră, iar cealaltă jumătate o confundă cu Budapesta? Apoi, noi suntem deja antrenați în a ne omorî între noi: pe copii îi omorâm din fașă prin maternitățile subdotate; cât despre ultima făptuire de acest fel asupra unor adulți, aceasta s-a făcut, clasic: prin ardere și/sau gazare, într-un club = 60 de decedați. N-ar fi o risipă de bani, muniție, cuie și alte materiale?

Se mai pune problema logisticii: cu ce ajunge teroristul (sau echipa lui) până în Capitală? Cu avionul? Cam greu, sunt controale. Iar dacă scapă de controale, nu scapă neviolat sau nejefuit de taximetriștii mitíci. Dacă scapă de taximetriștii mitíci, ori doar cu un mic viol, îl poate mușca un câine maidanez turbat - pe Calea Victoriei. Cu trenul? Din orice parte a țării, călătoriile durează minim 9, dacă nu 15-16 ore. Teroristul riscă să se împrietenească cu navetiștii și cu eternii bătrâni nostalgici ceaușiști. Sau să îmbătrânească el însuși și să moară de moarte bună din cauza duratei.

Cu o mașină închiriată? La asta, n-are nici un sens să mai răspund. Să presupunem că, în cele din urmă, cu mașina ar ajunge în București și ar scăpa neviolat de hoardele de câini ori mușcat de taximetriști fără să turbeze. Însă tot s-ar găsi vreunii care să-i fure mașina-capcană! Sau: niște jmekeri i-ar putea fura centura explozivă, într-o aglomerație gen Lipscani, ca s-o tune mai târziu în curtea blocului - în loc de tradiționalele petarde creștine de sfintele sărbători... De să moară dujmanii și feteleee, nu alta...

miercuri, 25 noiembrie 2015

Brăila

Localitatea asta o dădusem uitării - Brăila. Până astăzi, când am aflat că Radio Guerrilla a recâștigat o licență de emisie acolo! Și în Vaslui. Cine naiba locuiește în Brăila și în Vaslui? Cine ascultă Guerrilla în Brăila? Și dacă da, de ce?

Păi, mai știi, Zițo, poate la anu' Oscarurile vor fi înmânate, odată cu ceremonia, în sala mare a Casei de cultură a sindicatelor muncitorești din Brăila. 

luni, 23 noiembrie 2015

Oaspeții care te ocupă

"Pentru că eu ştiu aşa: dacă primeşti pe cineva în casă, iar musafirul te sfătuieşte, de cum s-a aşezat în fotoliu, să îi interzici soţiei să se mai machieze sau te anunţă că nu va folosi toaleta, pentru că sufrageria e mai largă şi mai aproape, îl pofteşti afară. Cu tradiţie, merite istorice şi diversitate culturală cu tot.
Liderii noştri politici şi mediatici sînt, însă, de cu totul altă părere. Cu cît mai sfruntate pretenţiile oaspetului, cu atît mai admirabilă şi mai fascinantă cultura din care vine. Şi cu atît mai bogată asistenţa socială pentru el şi puioasele lui neamuri. Nemaivorbind că înţelepţii înghesuiţi în ghetto-urile musulmane primesc, din ziare, şcoli şi discursuri politice, informaţia după care cultura ţării gazdă e ruşinea pămîntului. În aceste condiţii, domnii oaspeţi se deprind să decidă ce putem publica şi ce nu sau cum putem glumi şi cum nu. Şi, în cele din urmă, cît merităm să trăim."

sâmbătă, 21 noiembrie 2015

Tolerance for intolerance

"People are dead in Paris because Europe decided to make a fetish of its tolerance for intolerance." 
Wall Street Journal

marți, 17 noiembrie 2015

De la stress la burn out

Preiau și eu ce scrie Daily Mail (deși nu este o sursă de încredere): cică mama unuia dintre atentatorii-kamikaze din Paris ar fi declarat că fiul ei nu a vrut să omoare pe nimeni, ci s-a aruncat în aer din cauza stresului.

Acuma, nu sunt lămurit dacă se referea la stresul de la locul de muncă, unde, știm cu toții, tocmai se desfășoară perioada de evaluare anuală sau de stresul că-l scăpa la budă - lipsa mică - și (de copil) îi era rușine să facă, franțuzește, în plină stradă (fiind circumcis).

„Am fost foarte surprinşi că Salah a fost implicat. Am văzut că a fost radicalizat, cel puţin în parte, dar nu atât de mult încât să ne gândim că ar fi în stare să comită o asemenea atrocitate”, au spus membrii familiei lui.

Ce i-o fi zis mă-sa, serile, când se întorcea acasă la cină: „nu mai fi atât de radicalizat, băiatu mamii! Mai ia d-aci niște cuscus, că ești cât un țâr; nu lua gol, ia cu cuie.”

luni, 16 noiembrie 2015

Despre micimea oportunistă a românilor

Reacțiile românești, prilejuite de atentatele pariziene nu dezmint teoria mea cum că, în fapt, nu suntem deloc atât de solidari cu Celălalt și empatici cum ne place să pozăm (pe Facebook)! Suntem mici și umflați în pene de complexul micimii noastre!

Întrebări de genul: de ce Franța nu a afișat/arborat steagul României după tragedia de la Colectiv, prin urmare de ce l-am afișa noi, sunt de domeniul delirului agravant! 

Moartea năpraznică, accidentală, e tot moarte, nu are grad de comparație. O moarte nu e mai "valoroasă" sau mai însemnată decât alta. Iar cele două evenimente - Colectiv și Paris - chiar că nu suferă nici o comparație! 

Dacă nu ești capabil să suferi (sau măcar să afișezi decență) și pentru o dramă întâmplată la peste o mie de km de tine, unor necunoscuți, mă îndoiesc de umanismul tău lăcrimos. Abia ieșiți din pădurile lor defrișate, românii suferă doar atunci când se cunosc cu victimele?

Când afirmi că francezii și-au căutat-o (ca în cazul Charlie), dar cei care au pierit în Colectiv au fost cu toții niște îngeri și, afirmând asta, nu-ți sună nici un dangăt de alarmă în capul sec, nu prea mai este mare lucru de făcut. Dovedești un suflet infirm.

Să presupunem că unii "și-au căutat-o", și poate că ceilalți sunt într-adevăr "îngeri" - dar pricepeți odată că nu asta e important de stabilit! Dacă simțiți frustrare că nu sunteți suficient de remarcabili, DEVENIȚI importanți. Nu cerșiți atenția! Demonstrați că o meritați!

Nu altfel se explică și veselia de prost gust de pe radiourile băștinașe, astăzi, comparat cu morga de acum două săptămâni, când toți nechemații au ținut prompt doliul necesar. Nechemații = de exemplu, organizatorii festivalului Electric Castle, care au decretat că întrerup vânzarea de bilete pentru la anul din solidaritate cu victimele... Ipocrizie mustind de marketing!

Cam atât - dacă avea cineva îndoieli - despre "universalitatea" românilor.

sâmbătă, 14 noiembrie 2015

Ripostă radicală

Dacă e la modă, e progresist, să fim proști, inculți și asasinii aproapelui, de ce am rămâne noi în urmă în preafericita noastră toleranță!? În futaiul nostru vesel cu Imigrația extremistă.

Am fost mulțumit de traiul meu, în Europa mea. Am stat liniștit aici și mi-am văzut de treabă. 

Nu, nu voi milita niciodată ca noi, europenii, să nu mai intervenim în Siria sau în alte părți ale lumii, colcăinde de intoleranță, sălbăticite de înapoierea în care liderii lor le țin dinadins. Din contră, îmi asum total faptul că orice intervenție în numele antiterorismului și orice atac, oriunde, sunt purtate și în numele meu! Soldatul acela american sunt și eu. Soldatul francez sunt și eu.

Europa (din nou) curată! Nu e vina mea că am ajuns să solicit asta! Dacă Europa ar însemna și doar "desfrâul" pe care jihadiștii ni-l impută, tot aș apăra Europa! Iubesc desfrâul european și nu-mi doresc nici o altă orânduire, bigotă, adusă aici din părți obscure ale lumii.

Pentru că nu pot fi ca noi (e dificil, nu le permite religia etc), ne distrug. Pentru că suntem evrei, ne distrug. Pentru că suntem libertini, ne distrug. Să ne fie clar, aici nu e vorba de afaceri și politică. Ci de înapoiere vs. avans civilizațional. E o nouă formă de "ideologie" - ideologia prostiei! Cel mult, ne confruntăm cu prostia canalizată politic. 

Dacă menținem discursul la acest nivel intens politizat, dacă ne va fi teamă mereu de răspunsurile profunde, incomode, nu ne vom dumiri niciodată nici CINE, nici din ce motiv ne lovește!

Soluția pe termen lung este acum, nu la forțele de ordine sau la armată, ci la opinia publică. Chemarea este la noi! La oamenii de rând. Tăcerea și inacțiunea ne vor transforma în complici la crimă. 

Complici moral sunt și credincioșii islamici care închid ochii atunci când fiii, frații, prietenii lor conspiră împotriva țării ce le oferă casă, școală și masă.

Invitația mea este de a adopta un obicei mârșav și reprobabil, devenit brusc util: DELAȚIUNEA. Contra teroriștilor de această speță, ascunși printre civili - lașii ăștia care știu lovi doar pe la spate, neavând demnitatea de a purta o uniformă distinctă, ca niște adevărați bărbați de arme - poliția și armata sunt neputincioase.

Cetățenii simpli pot ajuta informând (turnând). Vecinii, veri, prieteni, frați, imami, cunoscuți suspecți, înscriși în activități suspecte - raportați la poliție. Noțiunea de "abuz de autoritate" își pierde, încet, sensul. Dacă n-au avut simpatie pentru domnia Legii, neintegrații vor avea de acum de-a face cu Suspiciunea civilă. În vremuri de teroare, instinctului de conservare nu-i rezistă democrația și libertățile.

De la email-uri verificate de "servicii" până la tușeu rectal în aeroport - eu, unul, sunt de acord cu toate, dacă asta îmi asigură pe mai departe viața mea liniștită și confortabilă europeană. Nici o măsură de securitate nu mai este, în prezent, scandaloasă. Nici o delațiune, imorală.

Ne-am pierdut libertatea, fiind prea îngăduitori cu "ăștia". Teroriștii se folosesc tocmai de libertate, de drepturile pe care le primesc în virtutea democrației, pentru a-și instaura teroarea. Se folosesc de modul nostru de viață pentru a-l ataca în miezul său. 

Controale la graniță, selecție de tip american la acordarea vizelor. Razii în ghetourile cu neintegrați. Recensământ riguros. Fișare.

E război. Atâta că unii (politicieni, ideologi, pacifiști), dintr-o orbire voită, nu vor să recunoască Inamicul. În continuare, evită să-l numească.

joi, 12 noiembrie 2015

Doliu

Imediat după aceea, își jurase cu o încăpățânare sinceră să poarte mereu doliu pentru iubirea lor asfixiată în fașă, dar atunci când a ajuns la stadiul în care singurul obiect vestimentar de culoare neagră pe care îl avea asupra ei să fi fost chiloțeii de la Triumph sau șosetele Nike folosite la sală n-a avut altă cale decât să consimtă că doliul s-a petrecut și el. 

marți, 10 noiembrie 2015

Târziu

C.B. a fost mai mult decât un curs, un prieten sau un ghid. Costi a fost Bucurie. Bucuria acelor ani. Așa îl țin minte. Tinerețea absolut iresponsabilă. Nebunia dansului, iraționalitatea sunetelor, a bubuitului din boxe. Frumoasa umbră târzie a anilor hippie. Națiunea Rave.

Costi a fost începutul unei noi lumi sonore pentru mine. O lume din care nu am mai vrut să ies apoi. În care am crescut, iar acum lumea aceea face parte din mine. Costi a fost și 2Unlimited, și Nirvana, și Prodigy, Depeche, Scooter, Smashing Pumpkins și The Cure. Metallica. A fost The Doors!

În discoteca lui Costi, toate astea puteau fi ascultate, unele la zi, într-un orășel de nimic, pentru unii, și totuși - incontestabilul meu oraș natal. DJ cu atestat (ne tot repeta asta, deh, complex de Ineu), Costi a făcut în așa fel încât să ne simțim Acasă ca Afară. Au fost anii când muzica și dansul îmi țineau loc de călătorii, de bani, vindeca iubiri. El făcea posibil, în weekend, pentru setoșii de noi, tot ce noi absorbeam peste săptămână de la VIVA. Închideam ochii, desfăceam brațele și mă-nvârteam. Nimic nu mă atingea. Nu atingeam pe nimeni. Era orgolios, dar om fain și de treabă.

Un zâmbet subțire, învârtind la butoane, îl trăda, lăsa să se vadă cât de mult bucuria mea îl măguleste, faptul că mă făcea să sar până-n tavan, când strecura câte o Poison sau un Lownoise în playlist; eu învățasem să-i apreciez tehnica, selecția, răbdarea. Nu ai murit anonim! Acum te știu și toți oamenii ăștia. Vei rămâne pomenit aici, până dispare Google.

miercuri, 4 noiembrie 2015

Românii și nașterea colectivă

Sunteți de acord că ne fălim cu Mădălina Ghenea de ai zice că noi toți am fătat-o ori am contribuit cu toții la concepția ei! 

Un neam întreg a donat spermă și ovule și ca o Simona Halep să se nască! 

Suntem și frumoși, și mari sportivi, și deștepți noi românii. Când dorim ca vreun campion să vină pe lume, tot neamul donează spermă și ovule și tot neamul poartă apoi sarcina. 

Odată născut, campionul ne aparține tuturor. Cu toții am pus mâna la sală să-l ajutăm să tragă de fiare. Am cotizat pentru masa lui/ei zilnică. Am alergat dimineața în locul campionului, în zilele când guturaiul l-a țintuit la pat. 

Iar când campionul începe să se urâțească, să șchiopăteze sau să nu mai câștige, îl asasinăm în presă și pe Facebookul nostru de mari scriitori de căcat ce suntem.

Românilor le plac (numai) câștigătorii. Existența câștigătorilor printre noi ne scutește pe noi înșine să mai jucăm. Cât timp câștigă, ne identificăm cu ei. Când încetează să mai câștige, devenim subit siguri că noi am fi făcut mai bine în locul lor, știind exact felul cum ar fi trebuit fostul câștigător să procedeze ca să nu fi pierdut.