Singura iubire în care nu aștepți nimic - nici certitudinea sentimentului împărtășit, nici ecoul gesturilor tale în celălalt, nici un cuvânt de mărturisire sau încurajare și în care lipsa răspunsului, nerecunoștința și vexațiunea chiar, nu micșorează cu o iotă iubirea ta pentru celălalt - este iubirea pentru copilul tău. Ești gata să accepți că ai ceva de ispășit și că iubirea ta atotîndurătoare este vaga compensație a vinei de a-ți fi adus copilul pe lume fără o consultare prealabilă.
Iar eu adaug o nunață: atunci când această unică și (e de presupus) pură iubire-prototip primordială nu este grevată de povara unei anterioare carențe de iubire, vibrație morbidă a vremii în care tu, părintele de acum, erai copilul.
Celelalte iubiri, cele marcate de inevitabila (și eliberata de perspectiva incestului) senzualitate, sunt tranzacții cu afecte. Sunt joaca de-a... Eu îți dau, tu îmi răspunzi. Eu îți dau, tu de ce nu îmi răspunzi? Eu îți ofer, în speranța că tu vei aprecia și vei răspunde (înzecit, de s-ar putea), iar într-o bună zi, am tainica nădejde, vei avea și tu inițiativa de a dărui. Mereu gândul „eficienței”, al investiției fără risc, bine plasate. Cu o rată a dobânzii pe piața de capital emoțional musai peste valori formate dintr-o cifră.
Sigur că sunt numeroși părinții care pângăresc cu așteptări „economice” până și curățenia acestei iubiri originare. Dar, dacă acest lucru le poate fi iertat, ei nu fac altceva decât să închidă, și apoi să-l parcurgă iarăși și iarăși, cercul vicios în care au fost vârâți de propriii părinți înfometați de rezultate.
În afară de cazul în care părintele-i un denaturat, iubirea lui nu va fi niciodată definitiv alterată de nerecunoștința (firească, în procesul dezvoltării) copilului. În schimb, în „iubirile” senzuale lucrurile stau după cum urmează: partenerul olog emoțional va crede despre sine că este tot mai îndrăgostit și mai dependent afectiv de celălalt, pe măsură ce celălalt, din perspectiva „ologului”, se manifestă în termeni tot mai ingrați - prea „rece”, prea detașat sau, pe scurt, necorespunzător așteptărilor (oricum, așteptările fantastice ale unui vătămat emoțional nu vor deveni niciodată realitate!).
Pe de altă parte, numai partenerul „normal” din relație (cu toate că normalitatea nu există, într-o lume de incurabili nostalgici ai mamei și ai originii) este capabil să se sustragă cercului vicios, atunci când simte că este tratat cu măsuri inegale (mereu în schimbare) sau persecutat de nemulțumirea veșnică a celuilalt. În capacitatea asta (a rarilor oameni sănătoși sufletește) de a se sustrage dintr-o afecțiune senzuală, atunci când ea devine nocivă, stă însăși măsura limitelor penibile ale oricărei iubiri mature, alta decât părinte-copil. Căci din aceasta din urmă nu se poate ieși printr-o decizie rațională, dintr-o supărare sau din exces de arșiță afectivă. Firele iubirii familiale sunt mult mai trainice, multe și nevăzute, decât cele (replicate chinezește) ale oricărei repetiții ulterioare.
