Nu-mi plac porumbeii. Sunt nişte căcăcioşi graşi, cu pretenţii de distincţie. Căcăcioşi urbani. Şi profitori: profită de simbolistica înfăţişării pe care o au, în virtutea căreia îi răsfăţăm până la obezitate, porumbel cu ramură de măslin în cioc, pogorârea sf. Duh... Cine ar lovi (într-)un porumbel? Copiii țipă pradă extazului când mamele îi cară - e obligatoriu de la doi ani în sus! - în pelerinaj „la porumbei”. Cerşetori, oportunişti - inapţi a respecta integritatea proprietăţii private, inaptidudine pe care, în rest, numai orăşeanul român o mai dovedeşte. Zilnic, din plin. Au păsările de la cine învăţa, deci.
Doar faptul că porumbeii arată ceva mai bine (mai convenţional, mai acceptabil social) decât şobolanii şi întorc înspre noi, pe rând, câte un ochişor din acela roşu, de insomniac beţiv, ne împiedică să ne dăm seama că suntem victimele unei invazii generalizate.
Gânguresc, uguiesc romantic şi se-nfoaie în pene, se fut nesimţitori chiar şi în extra sezon. De bine îndopaţi ce sunt, instinctul amoros li s-a exacerbat. Şi se cacă. Ah, această deşertare continuă a preaplinului măruntaielor urbane prin curul lor spasmodic, suprasolicitat! Street Delivery. Nevinovatul mesager al p...ăcii.
În superstiţia lor neînvinsă, credincioşii români, adulatori ai moaştelor, hrănesc cu sfinţenie porumbeii, dar îşi urăsc tenace semenii, îşi desconsideră vecinii şi le-o arată, în principal, aruncând gunoiul pe geam, pe proprietatea „nimănui”. Aşa cum, tot pe geam, de la o distanţă sigură, hrănesc haitele de câini pripăşite pe lângă blocuri cu resturile slinoase ale cinelor. Întru nădăjduirea (certă a) iertării rapide a păcatelor. Dumnezeul imaginaţiei lor înguste putând fi cumpărat, bineînţeles, şi atras într-o atitudine indulgentă, cu asemenea fapte caritabile - curat negoţ cu instanţele cereşti.
Esixtă în jur alte păsări, liber întreprinzătoare, certate cu statul degeaba, mai discrete, mai îndreptățite a se bucura de ocrotirea noastră. Păsări rare, cu trupuri minuscule, păsări care cântă frumos în perioada împerecherii, pot trăi şi cu doi ţânţari pe zi, și nu pun la cale concursuri de defecare stradală. Street Delivery. Probabil că porumbeii cu apucături de hoitari le bat pe acestea, le alungă, când nu le iau hrana de la gură.
Pe de altă parte, ce putem aştepta de la un neam care crede şi acum că dacă într-o zi calci în căcat ar fi bine să joci, cât e proaspăt, la loto, că vei avea noroc...
De ce nu am iubi noi porumbeii, aceste inepuizabile, impostoare love birds, când numai ei pe lumea asta ne tratează pe toţi egal & fără părtinire, eliberându-şi nediscriminatoriu excrementele pastelate, porte-bonheur, în capetele noastre smerite, pe umerii noştri păcătoşi, încovoiaţi sub ploaia penalizatoare de căcat!
4 comentarii:
Ceea ce stă scris în articolul de deasupra e cu totul drept (fireşte)...da' parcă mă petrece imboldul de a face o menţiune(neinvitată şi poate de prisos), mai anume că aplecarea spre superstiţie a românului nu este cu nimic deosebită de ceea ce se întâlneşte în vecini şi aiurea. Superstiţia, această năpastă care îşi face lesne sălaşul chiar şi capetele(cică) mai răsărite, e lucru absolul tipic pentru întreaga umanitate. S-ar putea crede că există alte naţii mai " înaintate" şi care nu se se lasă pradă mentalităţilor primitive şi superstiţioase...dar asta nu e adevărat! Românii nu sunt mai scăpătaţi de deşteptăciune,mai slinoşi, sau mai scârbavnici decât alte naţiuni (conceptul de naţiune este şi el doar o supertiţie)ci, doar şi-a făurit propria "nişă", propria metodă (nicidecum originală sau creativă). Oamemeni "înaintaţi" nu există decât pe alocuri şi doar pe post de excepţie de la regula general valabilă.
Dovada e că porumbeii se bucură de mare trecere în mai toate marile capitale (mai puţin acolo unde se îndrăgeşte ciorba de porumbel, se înţelege)şi pentru aceleaşi motive
...şi să-mi fie cu iertăciune flecăreala!
Mă îndoiesc de apetitul meu de a mânca porumbei, că tot veni vorba de ciorbă. Tatăl meu chiar ţinea porumbei pentru noi, şi pentru bucuria lui. Nu pentru consum. Am respectat asta. Era una dintre puţinele pasiuni, ecouri din propria copilărie, cărora le mai dădea curs...
Ce se vede astăzi prin oraşe, în speţă Timişoara, e o plagă, cu sensul acela etimologic de pestă, de ciumă. E ceva pandemic. O milă ipocrită, cu răspândire de massă, ce nu prosteşte pe nimeni (nici măcar pe cei care o susțin), ce trădează, pe când vrea să ascundă, alte păcate (porniri) și anume, din cele sadice.
Dacă românii ar fi atât de miloşi până în măduvă, ar trata cu aceeaşi "atenţie" şi alte vieţuitoare. Dar în cazul porumbeilor vorbim, totuși, doar de o distracție. Un circ. Pâinea o mâncăm acasă, ieșim în oraș ca să ne asigurăm și momentul de circ.
Apropo de superstiţii, îmi trecea astăzi prin minte că, de exemplu, dieta e noua religie. Atei convinşi, liber cugetători, cum îşi zic ei înşişi, bieţii, agnostici etc se închină în masă dietei nemiloase şi aparaturii casnice. Ca să menționez doar doi dintre zeii zilei. Cu aceeaşi lipsă de discernământ se închină precum habotnicii de care îşi râd ca proştii...
Mulțumesc pentru intervenție. O să închei prin a spune limpede (cum am mai spus-o și altădată) că nemuritorul argument cu „și alții”, „și la alții”, „nu numai la noi” (aceste îndulcitoare toxice care pe unii îi ajută să suporte mai bine, să-și trachilizeze scârba latentă față de realitatea băștinașă; îi ajută să-și justifice lașitatea de a pleca sau de a întreprinde ceva) nu-l mai accept. Nu mă (mai) consolează absolut deloc. Fie ne comparăm cu lumea civilzată, fie nu admit alt termen de comparație în dialogurile pe care le port, oricât ar suna de restrictiv și frustrant pentru interlocutor. :)
Precizare: am scris replica de față pe telefon, cu stupidele erori specifice funcției de autocorectură. A fost necesar să o editez.
Dar eu nu nu pomeneam de "alţii" şi de metehnele "neamurilor" pe post de "tranchilizant" psihic sau de(doamne fereşte) justificare. Văd bine că invocaţia slăbiciunii altora (mai ales dacă are iz consolator) nici măcar nu merită numele de argument ci, e doar o vulgaritate (vecină cu jindul făţarnic şi plebeian, care e într-adevăr specific românilor).
Slăbiciunea altora nu scapă pe nimeni de povara şi ruşinea propriei slăbiciuni. Dar românilor le place să se socotească aparte, deosebiţi de ceilalţi, singulari (chiar şi sub aspect negativ) şi de aceea e aşa de populară expresia: "ca la noi nimenea". Mi se pare o mândrie porcească aceea de a crede că ne tăvălim într-un jeg mai adânc decât oricine altcineva sau că suntem mai nenorociţi, mai izbiţi de soartă ca oricine altcineva. (nu că aş acuza autorul articolului că ar nutri o aşa părere)
Doar că citind formularea "în superstiţia lor neînvinsă, credincioşii români...." mi s-a părut (părere poate greşită)că se face o comparaţie cu vreo altă lume(presupus) mai civilizată( şi că, prin contrast, s-ar cuveni ca noi să ne ruşinăm mai vârtos).
Eu unul nu cred în conceptul de "lume civilizată". Omul, din câte îmi dau seama, e acelaşi pretutindenea. Nu există grad de comparaţie între rase, neamuri, etnii, ginţi, triburi etc. Eu socot că civilizaţia este apanajul (să-mi fie cu iertare franţuzismul) unor indivizi izolaţi (al unui segment infirm al omenirii) şi că, prin urmare, sunt fără rost imputările aduse unor naţiuni privite ca întreg (că şi naţiunile sunt doar nişte abstracţiuni, nişte interpretări uneori mitologice a ceva ce doar aparent are existenţă reală).
P.S - dacă pare prea jenant comentariul ăsta ştergeţi-l fără preget
Sigur că există națiuni mai civilizate ca alte națiuni (deși, mai bine folosim termenul de popoare sau populații etc).
Sigur că mai există rase superioare altor rase (economic, cultural, civilizațional - NU GENETIC cum susțineau naziștii). E, că nu mai e voie să o spunem, nu mai e corect politic, asta-i altă mâncare de porumbel. Nu mai continuăm.
Nu încercam să conving pe nimeni de nimic, cu atât mai puțin pe dvs. Asta e ce am pățit, asta e ce cred, greșit sau nu. Dar, încă o dată, apreciez răbdarea și tonul. Cele bune :)
Trimiteți un comentariu