sâmbătă, 27 august 2011

Am primit carne

Ne relaxăm, îmbrățișăm băiatul din noi. Îl mângâi, îmi dau întâlnire cu el. Îi promit să revin. Îl chem în vizită la mine, să vină când poftește. Știu cât de nedreptățit a fost (sau a crezut că este).

Dacă nu notez în jurnal la fel de des nu în seamnă că nu(-l) mai iubesc. Vara mă îndrăgostește negreșit, an după an, după an... De la etaj, aș sări în miezul rotund și cald al aerului. Fără teamă. Aș sări drept în picioarele trecătoarelor. În albul picioarelor lor ca de început de vară.

Trupuri ușor diforme de la mijloc în jos pot deveni atractive, bag de seamă. Șoldurile li se urnesc greoi, și totuși e acolo fascinant de multă carne!

Cura mea balneară întâmpină suișuri și coborâșuri. Progresul e urmat de violente reveniri la exact starea de dinainte. Picioare pe umeri gâfâieli carne albă murată în transpirație rodnică. Eu, privind cu nesaț - jupuit de piele, ochii fără pleoape.

„Rook începu să-și imagineze scenele care se petreceau acum în Poiana țîței, cu o acuitate care-i stîrni o senzație de greață și de gol în coșul pieptului.” (J. Cowper Powys - Cercul nebunilor, trad. Antoaneta Ralian, Ed. Humanitas)

„(...) șocul pricinuit de cele auzite și de imaginile vii, concrete, care-i jucau în minte, făcîndu-l să vadă ce se petrece în Poiana țîței, stîrniră în el colcăiala acelui mîl negru al malignității umane, care de obicei stagnează latent, în adîncurile firii.” (J. Cowper Powys - Cercul nebunilor)

A cunoaște emoțiile omenești din auzite.
Actul ratat de a-ți călca până la zdrobirea oaselor propria labă a piciorului. Substitutul încălecării. Al vopsirii unghiilor cu lac negru. De regulă, a doua zi, senzația este că am rămas însărcinat.

„În cazuri grave de acte obsesionale, o așteptare pasivă pare și mai mult contraindicată.(...) Pare aproape sigur că tehnica potrivită constă, în asemenea cazuri, în a aștepta ca însuși tratamentul să fi devenit compulsie și a te sluji de această contracompulsie pentru a distruge compulsia morbidă.” (Freud, 1919)

Ochii, pavoazați cu cearcăne hepatice. Atacat de realitate din toate părțile. Strivit de propriile fantasme - închipuirea neobosită a actului. Retrăirea scenei primitive.

În cei patru ani, am „recuperat” atâtea lecturi! Cărțile citite nu m-au făcut însă mai bun. Acumulările culturale nu defrișează sălbăticia din noi. Rădăcinile ei. O împing doar o idee mai încolo. Dincolo de o „begă” (ce mai poate și seca), pe după o creastă de munte (ce se mai și erodează în timp, vezi munții Dobrogei), în spatele unui sân (pe care-l sugem mai întâi în căutarea laptelui, și mai apoi - în căutarea sinelui pierdut).

Puterea e inefectivă, dacă nu e afectivă.

George Steiner (Erata. O autobiografie - Ed. Humanitas) se întreabă ce trebuie să fi fost înainte de melodie. „Tăcere, probabil, dar o tăcere care, într-un mod inexprimabil pe cale lingvistică, nu a fost mută.” Și care era încărcată cu tensiuni și dezechilibre nerezolvabile, după exprimarea lui Roger Sessions, ce tânjeau după destindere și soluționare grabnică.

Terminat încântătoarele Nemesis (Philip Roth) Jocul serios (H. Soederberg). Jocul serios e personală. Greu de vorbit despre ea fără furie și dorință (de răzbunare). Nemesis e o capcană, Roth scrie (recent) numai (sau mai ales) povestiri fără nici o ieșire. Fără scăpare.

sâmbătă, 20 august 2011

Good fucking lord Navarre!

sâmbătă, 13 august 2011

Călărețul e calul

C.S./2011
Aș încerca și eu un titlu în stilul căznit al alteței sale nobeliare Frau Herta Mueller. Călărețului îi șade bine cu drumul, vezi bine că drumul i-a fost cusut de-a dreptul pe trup la patru ace de un croitoriu meșter nevoie mare, cușma brumărie neclintită pe capu-i pletos e bătută cu mare sinchiseală în cuie să n-o ia pe sus vântul primăvăratic al începutului de toamnă ruginie. Calul cară în spate biblioteca noastră orășenească, nu spui ce oraș, nu e mare scofală, cinci rafturi de cărți pe care le-ai dori din toată inima să-ți aparțină și să le citești - însă nu înainte de-a le fi venit vremea și fără ca graba restituirii să mă zorească - și anume așezat pe scara ce duce la podul casei; nu te oprești niciodată din citit, nici atunci când pe la Veneția, ți se spune, trecuse mai adineauri, tăcută, înfofolită-n negru după cum scrie la catastif, moartea scriitorului aceluia pedant, îndrăgostit de băiatul polonez, fraged și blond, eu știind că, în ce mă privește, mi-e dat să surprind adesea cărțile micii noastre biblioteci orășenești, cinci rafturi de cărți pe care le-ai dori în casa ta în loc de air freshner, biblioteca orașului nostru, puțin importă numele lui, să le surprind cum îmi flutură frivole din pagini - nu rezist seducției lor prăfoase, dar stăruința lor și faptul că se lasă totuși atinse, între două trenuri, se lasă citite frugal despărțindu-și prea puțin copertele anevoie de deschis cu totul, totuși deschizându-se (!): cu speranță, cu durerea scrâșnită eroic în dinți (să nu reiasă că mă doare, că mă fuți întâia dată în viața mea) și încă din primii ani ai librăriei lor pubere se dăruiesc își încrucișează gambele pe spinarea (ori)cui le iubește ca pe niște drapele albe de împăciuire (cu precara lor condiție de gen feminin, de receptacul insațiabil) și de predare necondiționată, gesturile astea parcă le mai răpesc din strălucire, din gloss, pasiunea mea scade, or fără pasiune poți pe urmă să le domini cu genunchii osoși înfipți în coperte și poți să te înfrânezi a le mai cumpăra, așa și cu fetele ce arată uneori cutremurător de pofticioase din creștet și până-n micile degetele chircite ale picioarelor, imperfecțiunile îndulcindu-li-se odată cu bronzul ori grație luminilor înșelătoare ale cluburilor, ale serii, le întâlnești în amiaza mare pe stradă și abia te păzești să nu faci cale-ntoarsă, stomacul ghemuit, gata să toarne înapoi toate amintirile digerate prost, toate limbile înghițite pe nemestecate și pârâiașul de salivă revărsat pe la colțurile gurii, să întorci privirea, mimând preocuparea, înspre alte dimensiuni, spre crepuscul sau, de exemplu, spre raftul următor, cel îndopat cu cărți rare, prețuind cât lumea toată, să le dai naibii de picioare parantezuite, sinuoase și funduri mai frumoase decât înșiși obrajii îmbujorați ai muntencelor, îl dai naibii de somn sperios prins pe marginea tare, scârțietoare a canapelei și pleci glonț, direcția: pixul din geanta de voiaj, începi să scrii, chiar dacă, pe cinstea mea, nu am absolut nimic de povestit.

miercuri, 3 august 2011

Viziuni milimetrice

Și-au pierdut cuvintele virtuțile magice?

Greierii râd cu mici triluri și mai gâdilă vara la tălpi, ca s-o îmbuneze. Vara e gata îmbunată. Temperaturile din timpul nopții, eșuate sub 20. Facem pariuri, de pe-acuma, pe toamnă. În sinea mea, m-aș bucura să le câștig.

În miezul copt al adolescenței aflându-mă, tatăl meu își storsese creierii să găsească pricina eșecurilor mele - sentimentale, educaționale (căzături răsunătoare la examene). Până la urmă, găsise un răspuns care, un răstimp, păruse a-l mulțumi: lecturile mele (prea timpurii) din Freud.

„Băiete, tu să nu citești niciodată romane, să nu cazi în acest păcat, că așa zice și cuvântul însuși: romane, mormane, adică moare cine capătă mania să le citească, așa ar trebui să se numească, mormane. Mă auzi, băiete?” (Luis Landero - Jocuri ale vârstei târzii)

Seara, bunicul, tatăl și fiul se adună să se joace de-a tu (fiule) ce vrei să fii când vei fi mare. Bunicul își dorise la vremea lui să devină notar. Tatăl - colonel. Fiul, ei bine, voia să fie taur. Taur sfânt. Spre o oarecare exasperare a tatălui, care-l, vedea totuși amiral...

Landero a conceput o poveste quijotescă despre mine, despre cum îmi place mie să mă visez cu ochii minții deschiși în chip de viitor fost scriitor cunoscut, condei semnificativ al literelor carpato-danubiene. Despre cum mă împănez cu cuvinte. Poate că bănuiala răutăcioasă a unora că (mărturisind), de fapt, m-aș ascunde după cuvinte este întemeiată. Măcar nutresc sfioasa credință, în sprijinul meu, că nu recurg la tactica asta - exhibiționismul confesiv ca disimulare - mai frecvent decât alții.

Despre irezistibila ispită de a te recompune în ochii unui interlocutor care nu te vede. De a trece drept ceea ce nu ești și nu vei fi niciodată, dar nu ai încetat să visezi că vei fi. Să găsești o victimă-ecran asupra căreia să începi a proiecta viața pe care nu o vei trăi, dar pe care ai jinduit-o mereu. Scrii, căci nu te costă. Compui, că nu te doare. Arunci cu vorbele. Îți iubești cuvintele.

Neplăcerea de a-ți descoperi trăsături comune cu un erou jalnic, cu un impostor.

- Ai copii?
- Am o frică. E în creștere, oftă el, furișând o privire împrejur.
*