Nici un nor

Deşi blogul dădea semne de încremenire în tristeţi, iată-ne 'napoi, chiar cu ceva noutăţi. În cele cîteva zile s-a întîmplat că am urmărit de departe ce a fost Librex, adică prin intermediari, fiindcă eu, cunoscătoare a smintelii ce-mi vine cînd văd cărţi, m-am abţinut. S-ar spune că a fost jumate frumos, jumate plictisitor. Fără nici o legătură, l-am citit pe Nichita Danilov care face din Iaşul cel paşnic o halucinaţie, un oraş sucit şi neospitalier. A fost, deci, o lectură cu noduri.

Însă s-a întîmplat azi ca poştaşul să nu vină doar cu plicuri de la bancă şi facturi, ci cu o carte. E vorba de Lust, scrisă de Elfriede Jelinek. Am primit-o de la Alexandra, fiind prima din cărţile libere de la schimbdecărţi. M-a încîntat teribil să o primesc, fiindcă sunt fan al autoarei, mai ales de cînd am citit-o în Literaturen despre Schiller şi Kafka (ihre Klassiker). Tot legat de Elfriede Jelinek, am primit o veste interesantă via e-mail, cum că primele două capitole din Neid sunt deja pe site.

În rest, e un soare de-ţi vine poftă de cireşe, îngheţată şi sărit în apă.

So long, Marianne

It's time that we began to laugh and cry and laugh about it all.
E timpul să scoatem din cutii şi din dulapuri.
Bouquet, compoziţie aromoterapie, termen de valabilitate trecut. Carnet cu notiţe la "De la Sancho Panza la Cavalerul Tristei Figuri". Invitaţie: Stimată domnişoară vrăjitoare, Am fi onoraţi să ne clipiţi din public la prima reprezentaţie a piesei noastre...
O sută şi ceva de foi perforate, aşezate dezordonat, cu vorbe germane chinuite, cu "scrieţi un dialog", "puneţi verbele la Konjunktiv II". Jaf Tea, CDuri cu concerte Scorpions cu inimi desenate cu carioca. Poezii de dragoste de Brecht. Cercelul care a mai rămas din bijuteriile de la o nuntă care s-a ţinut cîndva, nici nuntaşii nu îşi mai amintesc cînd. O agendă albastră cu Laropharm.
Convorbiri literare din 1998, şosete desperecheate, tricou Rammstein, caseta audio cu "Un bătrîn şi o bătrînă". Cam mult praf şi multe hîrtii mărunte, mărunte, de parcă şoarecii sau o mînă plictisită a avut grijă să le facă aşa.

De luni

Iată cum urbea-mi şi-a găsit scurtul moment de glorie, preţ de o ştire ambiguă. Însă poate că ajutorul se întîmplă numai cu program. Aşa cum nimic nu se vede, nimic nu se aude cînd băncile din sala de aşteptare nu ajung, cînd nefericiţii stau cu orele la uşa doctorului, cînd primesc dispreţ şi enervări şi prea rar înţelegere. Nu-i vina nimănui.

Asta am vrut să scriu la început, după aceea mi-au venit tot felul de gînduri, imagini şi mirosuri (de spital), o lehamite undeva în oase. Şi am zis că din ce în ce mai mult se vede (sau văd eu) cum unul e neglijent şi nepăsător faţă de altul, atît timp cît nu-i foloseşte. După aia am citit interviul cu Nikita Mihalkov şi mi-am amintit ce film frumos am văzut într-o noapte. Dar zău că nu ştiu cum pot atîta frumuseţe şi atîta urîţenie să trăiască împreună.

Călătorind prin tîrg, episodul 1

După o dimineaţă înminunată de un anume prolog, am pornit în cercetarea unui sfert din tîrgul Bîrlad. Şi ce-am descoperit, dincolo de pulsul misterios al unui oraş provincial: că o casă necunoscută, pînă mai ieri înconjurată de blocuri, este acum ferită de orice privire cu garduri înalte şi netede. Însă noi am încălcat cel puţin două drepturi şi iată poza chinuită. Arată uşa din spate, neoficială (pe care vin şi pleacă musafirii de rang mediu) şi o grădină în paragină.

Pe urmă privelişte de amiază cu jumătate de bloc vopsit, s-ar spune, curăţenie de april. La final, chiar sus, o pisică leneşă, "a blocului", după lămuririle unui domn cu pălărie, care pisică simte omul după cum îi e felul. Călătorilor le-au mai ieşit în cale copii coloraţi pastel şi domni cu şosetele asortate la cravate. Dar despre asta, ar spune vocea de la teleenciclopedia, într-o emisiune viitoare.

Pseudoperete de blog

"Şi totuşi, aceste forme primitive nu erau nimic în comparaţie cu bogăţia formelor şi splendoarea pseudofaunei şi florei care îşi face uneori apariţia în anumite medii. Aceste medii sînt locuinţele vechi, saturate de emanaţiile numeroaselor vietăţi şi întîmplări, cu aerul lor viciat, bogat în ingrediente specifice visurilor umane - ruinele cu humusul amintirilor şi dorurilor, al plictiselilor sterile. Într-un astfel de pămînt pseudovegetaţia aceea încolţea repede şi superficial, rodea generaţii efemere, care înfloreau brusc, splendid, pentru ca îndată să se stingă şi să se ofilească."

Bruno Schulz- Manechinele, editura Polirom, Biblioteca Polirom

Cred că lui Vic îi este clar că eu cu mine deja nu mai vorbesc.

La film

Am pufăit cu dispreţ o vreme, am căscat, am adormit, am făcut comentarii stupide, am stricat cheful co-telespectatorilor, dar într-un final, recunosc, m-a prins un pic. Am stat cuminte şi-am văzut:

La Mome. Fireşte, aflîndu-mă la începutul experienţei cu filmele, mă gîndeam aiurea aiurea, de exemplu, cîtă muncă să îţi faci sprîncenele aşa subţiri ca ale Edithei (Piaf), de ce nu i se lua rujul pe pahare şi unde anume mai auzisem "A bon" intonat în acea manieră. Care exprimă aşa...un soi de mulţumire orizontală, dar deschisă şi curioasă spre autres choses.
Das Leben der Anderen- după ce-am văzut că a fost premiat. Este cumva demonstrativ, în special în scena finală cînd Wiesler (Ulrich Mühe, a se observa ochii) intră în librărie şi cere cartea urmăritului, carte publicată pe baza dosarelor. Eu l-am urmărit în special pe acest om al statului (Statului) care se îndrăgosteşte de victime, făcînd două greşeli: auzindu-le mai tot timpul şi stînd de vorbă cu ele (mai ales cu ea) în condiţii neoficiale. Mare parte a poveştii se petrece înaintea căderii Zidului, dar mai mult înseamnă personajele. Chipurile, ţinuta, vocile urmăresc the rise and fall. Şi există şi carte.
Paris je t'aime. Cu oarecare ruşine voi spune că nu mi-a plăcut grozav, că m-a obosit trecerea de la o poveste la alta şi că la unele chiar nu am înţeles ideea. Probabil fiindcă n-am văzut Parisul cel cu sute de feţe.
Ninotchka. Dacă e cu Garbo, mă vrăjeşte oricum. Ce-am observat, totuşi: cînd un anume cadru nu se leagă prea bine de celălalt (dînd impresia de fals, fotografic), ai timp să-i observi frumuseţea. Cum ar fi o ninsoare alb-negru la Moscova, un bărbat posomorît, un zîmbet perfect, o îmbrăţişare afectată. Iar ea minunată: cu o voce antifeminină, cochetă cu un pic de ridicol. Un pic de ridicol pluteşte, de fapt, şi peste capitalistul Paris, dar şi mai şi peste Rusia. Numai un pic, cît să te simţi fericit.

Prietenul dumneavoastră/duşmanul/rivalul

E titlul unui capitol din cartea pe care tocmai am citit-o şi care- se va vedea- nu îmi dă voie să-i aduc vreo obiecţie. Îmi e dat, se pare, să am tot mai dese întîlniri cu cărţi masive, scrise "clasic" în care ironia face ştiinţa despre sufletul omenesc să sclipească. Inteligente şi ambiţioase, vrînd să cuprindă totul, să fie universal valabile. Acesteia îi reuşeşte, devenind din cronică a celor două războaie- o cronică a sufletelor, din Polonia pînă în Boyowa. Pe lîngă faptul că e fascinantă (fascinaţie=atunci cînd stai şi citeşti, fără să-ţi dai seama că e o ficţiune şi fără să-ţi pese ce se întîmplă în jur), cartea face un portret excepţional pictorului-scriitor Stanisław Ignacy Witkiewicz. Cercetînd apoi wikipedia, se confirmă din nou că ficţiunea nu e atît de departe de realitate pe cît gîndeam eu. Lucru sigur însă, nu aş fi ştiut vreodată de Stanislaw Witkiewicz, dacă nu aş fi citit despre "sufletul feminin" Stas, Stasio, Stasiek. Ca un fel de coincidenţă, mă pregăteam să citesc un volum de povestiri, scris de un personaj memorabil al acestui roman, pe numele său Bruno Schulz.

Agneta Pleijel- Lord Nevermore, Polirom, 2003, traducere de Elena-Maria Morogan