De ce scriem - Philip Roth

„Trebuie să stai singur într-o cameră, doar cu un copac la fereastră cu care poți vorbi. Trebuie să stai acolo și să scoți din tine pagini peste pagini de rahaturi, așteptând ca un bebeluș uitat măcar o picătură de lapte matern.” (Polirom, 2019)

Amor vincit

Amor cu ochii înlăptați de pielea piftioasă și degetele mari, roșii, de la cele două picioare. Degetele ce cântă repezi la clarinetul tastaturii imaginare, depozitarele sângelui ce îți vine-n inimă atunci când ți le ridici pe marginea canapelei la odihnă și dezumflare.

Jurnalul ciumei - în curând, un an

 Ca fără cap. Mintea pare că-mi trimite niște impulsuri elementare din altă parte, telegrafic, de peste mări și țări, ai zice că nu-i mintea mea, nu suntem deloc complici, nu ne înțelegem, nu bem uneori câte-o bere împreună.

Confuzie. Stat în picioare minute-n șir, neștiind ce să fac, cum să fac, câte și ce lucruri să iau cu mine. Provizoratul tocmai își atinge limitele. O să vină vara - o altă vară pe care s-o parcurg ca prin tunel?

Pentru prima oară în luni de zile, am gândit că-i timpul să iau totul cu mine, să fie toate lucrurile mele, toate hainele, cărțile, într-un singur loc, să nu mai trăiesc răspândit.

Varianta literaturizată a sciziunii.

Nu mă lăsa să mă mișc teama că voi uita ceva, imobilizat de teama că s-ar putea să am chef de o carte pe care omit s-o pun acum în bagaj, de parcă cine știe ce grav ar fi să n-ai cutare carte la îndemână.

Mă-nvârt în jurul meu, pironit cu mintea goală în raza unui cerc strâmt. Așteptând în stația calamității.

Lucrul de acasă

 Ce este atractiv - printre altele - la munca de acasă: faptul că nu te simți constrâns (de ochii lumii) să umpli timpii morți cu prefăcătoria (socialmente indusă) că te afli în treabă; poți privi nestingherit, cu (sau fără) interes, pereții, dând curs reveriilor.

Recolta

 Încerc să citesc, dar am uitat cum sunt vecinii (și viața la bloc): mi se adună pe sub ferestre, în familia completă, și clevetesc nestingheriți, iar eu nu pot urmări rândurile, ochii îmi fug odată cu mintea ce-mi regresează automat la nivel de înjurătură, înțelesul cuvintelor îmi scapă, cartea lui Jim Crace (Recolta) este orișicât grea, mlăștinoasă, cere liniște.

Oamenii nemerituoși ai vieții mele. Mi-au furat sufletul - e drept, pus de mine la îndemâna lor - pe care, altfel, l-aș fi dăruit cărților, lecturii.

Genuine replica

 Singurătatea - condiție a autenticității? În singurătate, lepădarea măștilor. Respiro. Scufundarea în sine. Disparția (ori suspendarea temporară a) chinului de a-ți compune un chip.

Cioran: „Atât de mare îmi este câteodată nevoia de singurătate, că până și ideea de a merge să mă întâlnesc cu cineva m-aduce într-o stare vecină cu nebunia.”

Încetați munca!

 Să se termine odată ziua de muncă și să mă-ntorc liniștit în lumile mele. Multele lumi, deschise cu prilejul fiecărei cărți începute.

Multe cărți, vrafuri de cărți, firecare cu povestea sa - gata de-a fi absorbită prin ochii mei pofticioși.

Să mă-ntorc la cărțile mele, la pofta mea de a trăi vieți paralele, de a fi pus pe gânduri, pus la încercare de cele citite.

Citesc ca să uit, ca să încetinesc timpul și ca să trăiesc mai multe vieți într-una.

Sfat

 N-aș putea zice că dau sfaturi proaste, dau sfaturi bune - mai ales când acestea sunt extrase dintr-o furie personală preexistentă. E ca și cum mi-aș da mie un sfat, dar după ce-a trecut necazul, atunci când toți devenim experți și știm perfect ce-am fi făcut dacă am fi știut ce să facem.

Când reușesc să mă indignez, dau cele mai bune sfaturi! Mă strămut complet în pielea pățitului și-i vorbesc ca pentru mine însumi - cu patimă și din cale-afară de „orientat” (cum zice corporatistul) pe problema sa.

Prin sfaturile mele prea apăsate, încerc de fapt să-l schimb pe Celălalt din temelii. Când nu-mi sunt ascultate & urmate, mă înfurii, devin coroziv.

Cioran (Caiete, martie/1972): „Toată viața am dat sfaturi în stânga și-n dreapta. Nimeni n-a ținut seama de ele vreodată. Curios e să vezi însă că, după ce au comis greșeala de care-i preveneai în ajun, oamenii vin iar în ziua următoare să-ți ceară sfatul.”

Dragostea - un sentiment al absenței

Rien

Ieftineli

 O cugetare ieftină: de la o vreme, singurul eu care-ți rămâne este cel care ai devenit. 

Pentru că urăsc armonia socială simulată, înțelegerea de conjunctură - tribală și de clan, am devenit un intrigant. Ador să dezechilibrez găștile și să scandalizez gâștele ce, îndeobște, formează găștile. Muierile, în special, nu se pot lipsi de mica lor hoardă.

Prefer un confict deschis unui dispreț mocnit, camuflat - pe cât se poate - cu laude abundente, rostite cu precipitații, din vârful limbii.

Afară - păsări, câini. Nu mă tulbură cu nimic. Mă tulbură, însă, dialogul chinuitor dintre o „doamnă” și femeia care, deduc, e plătită să-i lucreze grădina. „Doamna” îi răspundea zilierei cu o superioară exasperare, în replici scurte, condescendente, din cale-afară de plictisite.

abandon

Astăzi, zi blândă căreia i-am declarat c-o iubesc deîndată ce am făcut ochi, în zori. Aud cum se crapă de ziuă și, asurzit, încerc să îndepărtez cu mâna panica unui nou început.

Nevroza de abandon - până și atunci când mă simt vizat de nebăgarea-n seamă a unora pe care-i invidiez ori pe care mi-i doresc mai aproape - într-o așteptare cerșetorească a atenției și afecțiunii lor.

Nu mai am pace sufletească, odată ce m-am oțărât la cineva (drag sau nu), și mai mult de atât: mi se pare că lumea întreagă se oprește în loc și-mi întoarce la unison spatele, lăsându-mă să sfârșesc ostracizat, exclus.

Mi-aș dori ca toți ăștia să fie nefericiți în absența mea, eu să fiu vidul lor, piesa lipsă din puzzle-ul necomplicat al personalității lor. Să nu poți fără mine. Să nu poți face un pas fără mine!

Cioran, Caiete/Ianuarie 1971

„Somnul ca eveniment. E esențial, e semnificativ că majoritatea, dacă nu toate sinuciderile, sunt pricinuite de insomnie. Somnul lecuiește totul: nici o tristețe nu-i rezistă. Lipsa de somn însă amplifică cel mai mărunt neajuns și preschimbă o iritare în catastrofă. Nu ne putem închipui un vizionar, adică pe cineva înclinat către exagerarea extremă, dormind bine. Lipsa de măsură e rodul nopților nedormite.” (Humanitas, 2016)

Visând cu ochii

 Visul cu ochii, felul amenințător în care (mi se pare că) se apropie de mine o Necunoscută puțin cam prea prietenoasă cu care devin repejor intim și-mi dau seama de rapiditatea asta neverosimilă chiar în timp ce o visez, e prea de tot - atingerile ca din întâmplare, zâmbetele cu subînțeles, vorbele cu ricoșeu, dodii, avansuri, mici cedări.

Primejdie mare de a te amăgi, fiindcă nimic nu-i real, totul e bine delimitat și îngrădit, măsurat și definit prin formulări ce nu lasă vreun dubiu.

Necunoscuta apare în vis în virtutea stranietății ei: a ales să aștearnă - ca pe niște separatoare pașnice, dar neechivoce - cuvintele ei clare între noi.

Totul fiind delimitat, interzis așadar, fac orice pas pe un teren deja minat, cu tabla anunțului aferent  - teren minat - înfiptă-n sol, pusă la vederea oricui, cu neputință s-o ignori.

Philip Roth - Contraviața

 „- Poate că-ți place să fii într-o perpetuă criză, spune ea. Mie nu.

- Dacă nu m-ai fi întâlnit pe mine, probabil că ai fi uitat și ai fi trăit o viață mai liniștită.

- Dar te-am întâlnit.” (trad. Alexandra Coliban)