vineri, 7 aprilie 2017

Nem estecate

Mesteci Proust și respiri mai ușor dacă-l citești în paralel cu alte cărți. Am bănuiala c-am mai scris aici, cu alte cuvinte, că În căutarea timpului pierdut e cel mai confortabil hamac, instalat în antecamera ce dă către o adormire grabnică. Dormi ca întors la origini. 

Într-un mod nelămurit, confruntată cu volutele textului proustian, mintea e condiționată să i se pară că se află în mijlocul unui vis, ca urmare somnolează dulce. Nu iese vis fără somn...

miercuri, 5 aprilie 2017

Românul Diesel

Ani de zile, românii și-au cumpărat diesel! "Îmi cumpăr mașină" - zice cineva. "Ia-ți diesel" - răspunde altul automat, din reflex, ca un suferind de Tourette. Puțini știu precis din ce motiv e musai să-ți iei diesel. Asta nu-i împiedică să te sfătuiească fără să ezite, chiar fără să-i întrebi.

Dieselul e un mit ce se transmite prin viu grai în familia românească, ca o zestre folclorică orală: din tată-n fiu. "N-am avut io, o să ai tu!" Dieselul e o "fata morgana" națională, ca „primul meu beemweu”. - "Și-o luat pruncu' mașină" - "De care?" - "Nu știu io, cre' că diesel."

Diesel - numa' bun să aduci cu el, întreagă, oala cu sarmale de la mă-ta.

"E cam leneș, dar consumă puțin". Ăsta da factor motivant! Românii și consumul. De parcă tații noștri ar fi consumat atât de mult cu daciile lor, troace pe patru roți, încât ne-au lăsat moștenire, înspăimântați, jurământul că noi nu vom face în veci la fel. 

Și de-ar fi vrut să consume, pe vremea aia nu se găsea benzină la pompă. Numere „cu soț”, cozi etc. Chestia asta cu consumul a însoțit generații de români (unii nici n-aveau o mașină!) ca o traumă, ca o teroare surdă, până-n ziua de azi.

Or în nici în sfânta zi de astăzi nu ai drumuri pe care să ți se ofere ocazia să consumi. Pe când om avea și noi parte de drumuri, va fi interzis prin lege dieselul. O să beau pentru asta, la vremea respectivă! Pentru spulberarea unui mit de căcat.

luni, 3 aprilie 2017

Cultura de pește

Frecarea ecranului alungă, frumos, emoțiile (înainte chiar de apariția lor). Pentru a fi așternut pe hârtie - nu mai rămâne nimic. Tot ce e simțire curge la vale, odată cu apa.

Mașina adună frunze, afară. Ploaia le spală, nu cu mult succes. Frunzele mașinii cad mai greu decât cele ale copacilor ce și le leapădă peste negrul ei un pic fanat.

Nimic nu-i idilic în neclintire, în stabilitate, în permanență. Sunt însă momente în care o curte interioară în care pătrund magnetizat - mică, tăcută, apărută de nicăieri, palierele sale înghesuite intim și totodată în ciuda intimității, obloanele verzi la geamuri... Îmi înmoaie genunchii. Oprește timpul, iar dorința o ia razna, își pierde obișnuita doză de rezonabil, în spiritul căruia am educat-o.

Ceață, spumă de lapte stricat. Sălbăticie pe străzi, foame. Cultură de pește afumat. În urma lui, miros de fum.

Ne certăm, ne insultăm, ne peninsulăm, greu cu lebensraum-ul la deal. Calea ca valea dicteului automat. Cam atât despre scrisul de mână cu un stilou abstinent. Pisica stă să sară pe litere, literele se zvântă pe loc de teama pisicii. Se usucă repede, omagiu soarelui nevăzut.

Sufocată pân-la brâu în tricoul gri picioarele goale în chiloți aplecată peste unghiile spoite cu negru pentru a-și ascunde genunchii. Trei cuburi de gheață pe fundul gros, rece, aburit al paharului. Muy linda!

Disprețul evoluționist la adresa nehotărârii. Omul - invizibil, dincolo de înclinația de a judeca și de supărarea ce-i opacizează ochii. Dracii, colcăind în priviri, tandrețea nu-i acasă, pentru a-i îmblânzi. Iar eu scriu în pat, așa cum nu am promis.

Cultură de pește. Tulei de măsline. Scobitori fericite.

Trăiască vacanța altora - ăstfel, orașul mai respiră. Poți admira orașul așa cum e, nu ca pe un râu de automobile. Viitura automobilelor pe străzile denivelate de traficul greu și de lucrul prost făcut.

Fie ca lumina să biruie întunericul din buric.

duminică, 2 aprilie 2017

Cei dintâi vor fi primii

Înclin să cred că nu mi-au fost în aceeași măsură de ajutor - precum mi-au fost visele - toate discuțiile, sfaturile & încurajările prietenilor, familiei, colegilor, străinilor. Consolarea lor, comparațiile lor consolatoare cu situații mult mai dramatice, întâmplate altora - multe dintre acestea oferite în mod sigur cu cele mai bune intenții.

Visele încearcă să mă pună în acord cu mine însumi, fiindcă eu sunt sursa a tot ce-mi dăunează sufletește: binele și răul, șansa și sabotajul. Eu îmi sunt piedică și sprijin. Prieten și dușman. Îmi sunt amant și mașteră. În sinea mea sunt, câteodată, o femeie câinoasă. Senzualitatea mă împarte, fără a mă rupe, între masculin și feminin.

Primii vor fi cei din urmă. Cine ajunge primul, stinge lumina.

sâmbătă, 1 aprilie 2017

national flag for deletion

Să pun între mine și celălalt mai cu seamă argumentul diferenței etnice și nu pe cel al diferenței spirituale mi se pare atât de puțin, atât de stupid! Etnia este prelata impermeabilă, vopsită în culori naționale, cu ajutorul căreia orice prost (crede că) se apără cu succes de pericolul de-a fi plouat în gât (etnia ținându-i loc de cap).

joi, 30 martie 2017

Cât am așteptat!

Elena Udrea mai este acuzată că a primi o mită de cinci milioane de euro în dosarul Hidroelectrica, de trafic de influență și spălare de bani în legătură cu dosarul Microsoft și pentru modul în care a obținut în mod privilegiat un împrumut de trei milioane de euro de la BRD. Dacă mai punem și legăturile strânse cu dosarele Bica și cu dosarul retrocedărilor rezultă că Elena Udrea – din poziția politică pe care o avea – s-a aflat în centrul unei uriașe rețele de corupție din care au făcut parte oameni politici, oameni de afaceri, membri ai administrației centrale și locale, magistrați și un număr mare de oameni din mass-media.
Un asemenea nivel de corupție nu poate să nu maculeze mandatele lui Traian Băsescu. La sfâșitul lor, Băsescu a afirmat că nu ar fi obținut nici un rezultat dacă ar fi avut o poziție intransigentă și nu ar fi făcut compromisuri. Băsescu a fost un maestru al exercitării puterii prin exercitarea scrupuloasă a principiului divide et impera. A jucat instituții împotriva altora, grupuri de interese împotriva altora asigurându-se că nimeni nu obține suficientă putere și influență încât să scape controlului său. Nimeni, cu o singură excepție: grupul reprezentat de Elena Udrea. De aceea, este imposibil să detașăm chirurgical președinția lui Traian Băsescu de corupția clanului Udrea-Cocoș.
Ca urmare, experimentul Băsescu trebuie considerat un eșec. A crezut că prin compromisuri abile poate îndigui, controla și folosi mocirla corupției la vârf pentru a servi „interesele statului”. A sfârșit prin a fi înghițit de mocirlă.

luni, 27 martie 2017

Ambiții - așteptări sceptice

Așteptările sceptice, resimțite dinspre părinții săi, pot mâna un copil către o purtare ce imită (superficial) ambiția - un strop de voință disperată, destinată să-i contrazică pe adulți în preconcepția lor, să le demonteze neîncrederea. Iar pe alt copil îl pot împinge către împlinirea „profeției” părintești (profeție ce e, uneori, ascunsă, în mod straniu, înapoia unor nervoase îndemnuri, încurajări...) - atât de puțin crezi în mine, se întreabă copilul, atât de puțin corespund speranțelor pe care (fără să mă întrebi) ți le făceai cu mine? Poftim, ia de-aici „rezultate” (~eșecuri)!

Ambiția hrănită din scepticismul morocănos sau milităros al tatălui e poroasă, e instabilă, nu e a ta, nu va dura la nesfârșit. Nu-i o ambiție sănătoasă. În general, ambiția de a demonstra ceva cuiva, de a te dezvolta contra(r) părerii cuiva, nu este una sănătoasă. Oamenii împăcați cu sine nu simt impulsul de a se pierde în acțiuni justificative, în demonstrații marcate de dorința maladivă de a plăti polițe, mascate într-o presupusă competitivitate, în meticulozitate, perfecționism.

Perfecționismul este epiderma (reversul?) neîncrederii, pe fundația căreia a trebuit să se clădească personalitatea în întregul ei.

Perfecționismul este un act scenic, o demonstrație pentru un public imaginar, o justificare cu un adresant care, cu timpul, ajunge să nici nu mai conteze ca prezență fizică. Dintr-o ființă în carne și oase, se preface într-un „pitic” diabolic, un pitic-de-ureche, însoțitor permanent - judecătorul tău internalizat.

duminică, 19 martie 2017

Povestiri noi

"Am învățat și gustul amar al după-amiezelor de duminică, marcând apropierea absenței, și nimic nu-mi poate șterge senzația aceea de crepuscul definitiv, întrucât copilăria nu moare dintr-o dată, ci în fiecare după-amiază de diminică, pe parcursul întregii vieți."
 "Brusc, simt că mi-e foame. Senzația asta familiară, obișnuită, mă stupefiază și mă umple de rușine. N-a trecut nici un ceas de când m-au anunțat că ești mort, iar mie mi-e foame. E urgența asta imperioasă și de neamânat a organismului, nu știu dacă trebuie să mănânc, să mă predau acestei chemări interne sau e cazul să o ignor."
Fragmente din povestirile Doamna R. și, respectiv, Explozia - Gustavo Dessal (Operațiunea Afrodita și alte povestiri, ed. RAO, 2016, trad. Tudora Șandru-Mehedinți & Cornelia Rădulescu)

vineri, 17 martie 2017

Histrion Iliescu

V-a sărit, din întâmplare, în ochi că liderii contemporani - populiști sau de extrema dreaptă - din întreaga lume au tendința să-și "valorizeze" în mod particular podoaba capilară, lăsând-o să crească puțintel mai lungă, mai așa, ca de prim-solist la operă ori ca dirijorii de orchestră simfonică, ca să le scape șuvițele de sub control, fluturând elocvent în timpul discursului?

Părul vâlvoi al ăstora merge mână-n mână cu gesticulația lor amplă, dar ieftină și nesinceră.

Figurile astea tembeloide se numesc histrioni. Iar afecțiunea de care suferă se numește histrionism. Histrionul era măscăriciul fără haz al grecilor antici. Conform psihanalizei, comportamentul histrionic (teatral, la un nivel mediocru) este specific (și) bolnavului isteric.

luni, 13 martie 2017

Nu eu, alții

Până la 30 de ani, eram un exaltat - puteam ieși din mine doar săltând, aruncându-mă, legat la ochi, în pereți, în gol. În golul din sufletele altora.

Vârsta aceea - una cu mult soare, topită în memoria mea. Se întâmplau câteodată veri nesfârșite - ecouri ale celor din copilărie. O ultimă vârstă solară, așadar. Lipsuri de toate felurile, trăiri bogate. Mi-am prelungit adolescența cât am putut de mult.

Cel mai cumplit ne sperie libertatea altuia - oglinda desăvârșită a lașității mele. Celălalt, liber, este oglindirea neputinței mele de a fi ca el. Libertatea lui îmi amintește de rigiditatea și încorsetarea mea. Sunt un copac trecut de prima maturitate, crescut cu propteaua uitată lângă el, legată de el, încastrată în tulpina lui.

Mă paște pofta unei vite scăpate în iarba arsă de soare.

Nu-mi place scrisul la persoana a II-a - să vorbesc despre mine ca despre altcineva. Ca despre altul. Să scriu despre mine cu tu. Iei stiloul și te așterni la compus, iar sunetul catifelat, ușor răgușit al peniței în trecerea ei peste foaia aspră de hărtie sfârșește prin a te calma.

Vara, în lacrimi, trece spre toamnă. Nu sunt păreri de rău, e doar zâmbetul trist al picioarelor goale ce aleargă să-și găsească culcuș în șosete.

Dacă mâine iese soarele, cum o voi scoate la capăt cu dorința imperioasă de a ieși? De a ieși, pentru că iese și soarele.

Soarele mă va chema afară din casă, însă el nu știe că plăcerea mea chinuitoare e aceea de a-l refuza. De a-l privi întristat cum trece, cum scade & scapătă.

sâmbătă, 4 martie 2017

Somn

"Dorm de două zile. m-am trezit degeaba.
e tot azi." 
Ioan Es. Pop - Unelte de dormit

vineri, 17 februarie 2017

De partea lui 'despre'

Trebuie că e mai comod să te afli de cealaltă parte, de partea lui 'despre' - specifică recenzentului literar. Te scuteşte de erori iremediabile sau greu remediabile. Te poţi ascunde după 'poate mă-nşel', 'părerea mea e', 'sensibilitatea mea îmi spune', 'am senzația că', 'găsesc că'.

Numai datorită unei complicităţi tacite şi tăcute, scriitor-cetitoriu, fabulaţiile unei ficţiuni pot fi parcurse fără pff-uri, ah-uri, indignări, oripilări, tot aşa se ştie şi se acceptă unanim (mă rog, cu unele zâmbete, cu unele înţepături, de ambele părţi) care este statura recenzentului, a cronicarului de întâmpinare, a hermeneutului în raport cu statura Autoriului (munca acestuia le aduce şi lor o pâinică pe masă).

Mie, unuia, mi-a fost mai mereu ceva mai lesne să mă lăfăi boiereşte sau să zburd pe ideile 'de-a gata' ale unui text deja conceput (articol de ziar, fragment de carte, carte). Sigur că sunt cronicari/editori care, în timp, pe 'nesimţite', reuşesc cumva să elimine prezumţia de eroare din analiza lor la o carte. Aşa a ajuns Gide, de pildă, la respingerea manuscrisului Căutării timpului pierdut... Așa se ajunge și la aplaudarea fără rest a oricărui creator 'nobelizat'.

joi, 16 februarie 2017

Spaniolii - actualmente, cei mai buni romancieri ai planetei! Jos pălăriile...


O emoţie inaccesibilă în străfundurile timpului şi înfiorând totodată însuşi momentul ce-l trăieşte acum cu ea; asta vrea să-i povestească, nu amintiri nici cuvinte ci puţinele imagini ce acum îi revin în minte  cu o delicată forţă, fără să intervină dorinţa, fără să le aducă nostalgia, trezite de duioşia lui pentru Nadia, ca nişte ecouri de nume şi mângâieri prelungite înspre trecut, deşi nici cuvântul acesta nu-i place, i se pare inexact, probabil mincinos, nu poate fi trecutul ceea ce trăieşte acum în el, este chiar  prezentul pe care  îl simte zvâcnind cu  potolită suavitate în pulsul Nadiei, când o îmbrăţişează pe la spate şi îi ţine sânii în mâini, prea iubitul meu îmi este ca un mănunchi de mirt, care se odihneşte între ţâţele mele (Cântarea cântărilor), citeşte ea în Biblia ce a aparţinut lui don Mercurio, când degetele îi alunecă între coapse şi această pulsaţie intimă pe care o simte în buricele degetelor umezite urcă precum o uşoară descărcare electrică până la inima ei şi intră în aceeaşi cadenţă cu el şi-i trezeşte din nou dorinţa, când îi mângâie genunchii şi îi sărută şi coboară mai jos ca să-i simtă picioarele şi să le sărute şi simte din nou pulsaţia sub pielea întinsă a gleznei, ce frumoase îţi sunt picioarele în încălţămintea ta, fată de domn (Cântarea cântărilor) spune, ea sau el, uită sau nu disting ale cui sunt senzaţiile, cuvintele, mâinile, îmbrăţişarea ce-i înlănţuie când se cambrează  sau se întind unul peste celălalt, fire de mătase  înfăşurându-se  şi strălucind în contre-jourul unei dimineţi instantanee şi în acelaşi timp îndepărtată, fire gălbuie pe care le ţeseau viermii de mătase când începeau  să-şi formeze aproape în mod invizibil încă gogoşile, frunzele umede de dud, îi povesteşte Manuel, învelite într-o cârpă udă ca să se menţină proaspete, culese de pe jos de sub copacii mari de pe străzile din apropierea garnizoanei; el era un copil fricos şi nu se urca până la frunziş, el şi prietenul lui Félix rămâneau să se uite la băieţii mai mari ce se căţărau ca nişte maimuţe şi ajungeau la crengile unde ieşiseră frunzele cele mai fragede. Ei, Félix şi el, culegeau de pe jos frunzele aruncate de ceilalţi, le întindeau una peste alta ca şi cum ar fi fost stampele unei colecţii, de culoare verde închis şi lucioase, un verde umed cu miros de sevă şi de suc de dudă strivită, ţineau viermii de mătase în cutii de pantofi pe care le căptuşeau pe dinăuntru  cu frunze de dud. 
Nu le e de ajuns să se privească şi să ştie cine sunt cu o certitudine şi un orgoliu pe care   nu le-au cunoscut niciodată până acum, ca şi cum fiecare dintre ei ar fi singura oglindă posibilă a chipului celuilalt şi de asemenea singurul chip pe care ochii lor doreau să-l privească; vor să se întâlnească în timpul în care încă nu se cunoşteau şi în lumea în care nici unul din ei doi nu se născuse, şi li se pare că  în tot ceea ce văd  şi îşi spun, în tot ce se trezeşte în mod simultan în ei ca forţa aproape dureroasă cu care li se dezvăluie regatele necunoscute ale trupurilor lor istovite de dragoste şi renăscute dincolo de limitele pasiunii, a temerii şi a pierderii cunoştinţei, a existat încă de la început un impuls al predestinării  sau un destin  care fără ca ei sau altcineva să ştie îi proteja şi îi apăra,  îi făcea mai  puternici în faţa nenorocirilor, a singurătăţii, a greşelilor  sau  a exilului, născuţi fiecare din ei în alt capăt de lume şi fără nici cea mai mică posibilitate nu numai de a se cunoaşte  ci şi de a avea ceva în comun, poate doar tonurile albăstrii al peisajelor ce se vedeau în depărtare în zilele mai senine; Nadia conturul Manhattan-ului de pe celălalt mal al Est River-ului, Manuel vârfurile muntoase din Mágina dincolo de plantaţiile de măslini şi de Guadalquivir. (Din volumul cu acelaşi titlu, apărut la Editura clujeană Casa Cărţii de Știință. Traducere de Eugenia Alexe Munteanu)

marți, 14 februarie 2017

Criza cumplită a dovleceilor lovește Europa. Rusia ajută, punând la dispoziția sinistraților cartofi din producția internă excesivă

(...) nu mai târziu de săptămâna trecută, pe Pervîi Kanal, postul de televiziune public din Rusia, a fost difuzat un reportaj care a făcut deliciul internauţilor şi comentatorilor independenţi, care au ironizat postul şi propagandă rusă chiar pe propriul site. Televiziunea rusă anunţa ritos că în Europa a început criza alimentară de proporţii.
Reportajul difuzat sub această tematică sublinia că în Marea Britanie, Norvegia şi Danemarca s-ar fi trecut la monitorizare, distribuţia unor cantităţi controlate şi se discută chiar cartelarea pentru un set de produse absente şi care au ajuns la preţuri prohibitive, respectiv salată, broccoli, dovlecei şi vinete. Reportajul spunea că vânzătorii nu permiteau achiziţionarea a mai mult de 3 salate sau produse de grădină de persoană, iar preţurile au crescut enorm, de exemplu, dovleceii si vinetele scumpindu-se de aproape patru ori!
Citeste mai mult: adev.ro/olcwnn