Trebuie că e mai comod să te afli de cealaltă parte, de partea lui 'despre' - specifică recenzentului literar. Te scuteşte de erori iremediabile sau greu remediabile. Te poţi ascunde după 'poate mă-nşel', 'părerea mea e', 'sensibilitatea mea îmi spune', 'am senzația că', 'găsesc că'.
Numai datorită unei complicităţi tacite şi tăcute, scriitor-cetitoriu, fabulaţiile unei ficţiuni pot fi parcurse fără pff-uri, ah-uri, indignări, oripilări, tot aşa se ştie şi se acceptă unanim (mă rog, cu unele zâmbete, cu unele înţepături, de ambele părţi) care este statura recenzentului, a cronicarului de întâmpinare, a hermeneutului în raport cu statura Autoriului (munca acestuia le aduce şi lor o pâinică pe masă).
Mie, unuia, mi-a fost mai mereu ceva mai lesne să mă lăfăi boiereşte sau să zburd pe ideile 'de-a gata' ale unui text deja conceput (articol de ziar, fragment de carte, carte).
Sigur că sunt cronicari/editori care, în timp, pe 'nesimţite', reuşesc cumva să elimine prezumţia de eroare din analiza lor la o carte. Aşa a ajuns Gide, de pildă, la respingerea manuscrisului Căutării timpului pierdut... Așa se ajunge și la aplaudarea fără rest a oricărui creator 'nobelizat'.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu