Prin urmare, merită

Relația mea cu Dilema (veche) e ca aceea dintre doi inși (nu musai de același gen, nici de genuri diferite) care au stabilit în timp nevăzute, dar trainice, raporturi de interdependență și care, ca să alunge neplăcuta impresie dată de lipsa autonomiei, își întorc adesea spatele sau se iau necruțător (Cristian Ghinea ar fi scris "la modul necruțător") peste glezne. 

Les noms des arbres

Îmi pare rău că nu am fost mai curios să aflu de la tatăl meu numele copacilor pe care îi alegea, îi tăia și-i cobora din pădure. Ca să ne încălzim iernile. Să pregătim de mâncare, vara. N-am întrebat, dar câte ceva tot am priceput - privind.

C.S.

Ăsta-i ulm, arin, ăsta-i carpen - se crapă mai greu. Nu ține mâna acolo, să nu-ți dai peste degete. Frasin ardeam mai rar. Norocul a fost că frasini ne creșteau în curte vreo trei. Nu-i puteam rata. Cunoșteam puține soiuri după scoarță: gorun, salcâm, plop. Dar plopul mai mult scoate fum decât arde. Și nu-i un soi pe care să-l întâlnești în adâncul pădurilor-catedrală din Zarand. E un setos de apă. Oportunist al văilor umede.

Așchii bune de aprins focul faci din lemnul de salcâm. Felii plate, desprinse din miezul galben-verzui, mărunțite cu lama toporului celui mare și greu. Preferatul meu.

Pomii, pe de altă parte, i-am învățat, le pot determina specia chiar și desfrunziți: cireș, prun, păr, măr, gutui, vișin, nuc, cais sau piersic. Sămânța curiozității a fost, totuși, sădită mai devreme, când cu carpenul, gorunul, salcâmul. De atunci, caut și apreciez instinctiv din priviri orice arbore. Nu altfel tratez și clădirile vechi. Când nu le mângâi cu palma. 

Copacilor și caselor le-am deprins, poate că nu în detaliu, arhitectura, stilul, felul cum își cuceresc spațiul vital. Și tot mai învăț: platan, stejar, arțar, tei, tisa, mesteacăn, castan. Dramaticii domni ai parcurilor.

La Chambre bleue

"- C'est vrai que tu pourrais passer toute ta vie avec moi?

- Bien sûr...

- Si sûr que ça? Tu n'aurais pas un peu peur?

- Peur de quoi?

- Tu imagines ce que seraient nos journées?

- On finirait par s'habituer. 

- A quoi?

- A nous deux."

Cuvintele simple (realism francez, eh) ale lui Georges Simenon, adoptate & apoi adaptate de (în filmul lui) Mathieu Amalric - La Chambre bleue. Un certain regard la Cannes, anul acesta. Extrase din Le Monde, 17 mai 2014. 

Așteaptă(-mă)

C.S./Mai, 2014 - Girona

Masa e pustie

C.S./Mai, 2014

Pieptar

Tălpile tale, pieptar de praf, coboară solemn, zâmbind negru, murdar, pe abdomenul molatic.

André Gide*

"Soarele era mândru pe cer. Mergeam fără teamă; îmi place să merg în căldura drumurilor întinse, în timp ce soarele apasă și înflăcărează - îmi place să merg ca nebunul, pentru ca pe urmă să mă desfăt sub umbra fără capăt, aciuat pe la ușile unor hanuri neștiute."

*Jurnal 1891-1913, editura Cartier, trad. Cezar Sandu-Tițu. 

Marea Critică

În marea de criticism, veninos sau fin, ce dă un oarecare specific acestui blog, vreau să strecor următoarea apreciere: - o capodoperă de tălmăcire din engleză, romanul lui Ian McEwan - Atonement. Ispășire, pentru editura Polirom (2008).

"Vina" îi aparține, cu laude, domnului Virgil Stanciu. Mi-am dorit să știu cum a deprins dl Stanciu acest har. Unde a studiat și cine i-a fost îndrumător. Pentru că, credeam eu, e o pasăre rară între ceilalți, din valul nou. 

Ca, la o elementară căutare pe Google, să descopăr că traducătorul face parte din școala "veche". Născut în 1941. Universitatea B-B din Cluj (explicabile și unele ardelenisme nesupărătoare, ce doar îmbogățesc rostuirile cărții). Cum era și de așteptat. Ce Iulia Gorzo (cu "pe undeva-ul" ei exasperant cu care mi-a ruinat plăcerea de a citi Sabbath's Theatre), ce Cristina Jinga, asasina lui Sophie's Choice? Asta e Clasă! Iar Virgil Stanciu, traducătorul, e un Clasic! 

Domnul e scriitor în toată accepțiunea cuvântului, nu doar o mașină de transpus engleza într-o română adesea artificială (când nu e indolentă) - vezi numele exemplificare mai sus. Virgulele, puse fix acolo unde le cere ritmul si imaginația cititorului versat. Cuvintele, din cea mai curată și mai bogată românească. N-am avut nici o secundă spasmele acelea de neplăcere ce îmi sperie lecturile din traducerile recente. 

Îi desfid pe cei tineri să scrie într-o astfel de limbă! Atunci când traduc. Să arate că-s capabili să iasă din româna aia seacă, de Google translate. Din păcate, ei doar atâta pot. Urmașii nebastarzi ai domnului Stanciu sunt puțini. Ca atare, cărțile (de pe rafturile) noastre, tot mai indigeste. 

Amor, mi amor

I’m obviously not suggesting that we treat life like one big Club 18-30’s holiday with a new lover for every change of bed linen. Life would be anarchical, board meetings would be in danger of turning into orgies and women would have the Child Maintenance Association saved to speed dial. We will continue to fall in love and to believe the feeling will last forever. But it is time to modernize the rules and expectations. That means casting away the fairytale and facing up to the fact that a life partner—should we choose to have one—fulfills only one corner of our emotional, romantic and sexual needs. The belief that we can find one person to meet all of them is one which is very likely to be considered radical in the future. (link: New Republic)

Helen Croydon is the author of Screw The Fairytale: A Modern Guide to Sex and Love.

Dilemanii

Mi-am făcut (iarăși) abonament, pe trei luni, la Dilema veche. Scoseseră în martie, unul după altul, niște numere ce mi-au trezit atât nostalgia „vremurilor bune” ale anilor nouăzeci/primii ani două mii, dar mi-au reanimat și interesul pentru revistă așa cum este ea în prezent. Altădată, amplele recenzări ale Dilemei pe masa pustie erau la ordinea zilei. Semne al unei lecturi prea atente, mai atente decât ar fi pretins profilul „relaxat” al revistei (totuși, nu vorbim aici despre Idei în dialog).

Mai târziu, așteptările, surpriza plăcută de la început s-au mai temperat (oare la ce minuni mă așteptasem?), dar nostalgia, compensatoriu (acea categorie pe care o știm ar fi scris: la modul compensatoriu), a sporit. Dorul de alș, de asemenea...

Simona Sora nu mai e, dar a rămas Adina Popescu să bată câmpii disprețuitor, la grămadă, despre bicicliștii români. E drept, ajungi să treci drept nonconformist dacă scrii contra unui curent (fost nonconformist) în susul căruia pedalează mai toată lumea. Înțeleg că e stupid să pedalezi „cu înverșunare” pe niște străzi (pline cu mașini folosite drept umbrele, vorba lui C. Ștefănescu) aglomerate, care suferă de lipsa marcajelor pentru biciclete, aici cădem de acord. La fel de stupid e să pedalezi numai în virtutea unei mode (pentru că toată lumea o face).

Adina Popescu scrie ca unul dintre forțoșii ascunși în spatele volanului, cu degetul mijlociu mereu erect, sau ca una căreia îi place să mănânce mult, iar prietenii o sâcâie în continuu să iasă la o mișcare. Adina Popescu scrie cu înverșunarea pe care le-o impută altora, „minorității”, cum etichetează domnia sa. Pe o temă care nu e, totuși, legată de vreun flagel, o ciumă, o pandemie. Modă sau nu, snobism sau nu, a pedala prin oraș nu poate fi un act mai agresiv decât a parca pe trecerea de pietoni, pe trotuar, sau pe pistă, a conduce cu 100/h și a accelera în gol motocicleta prin zonele centrale, ca să se scurgă fetele, a șterge cu oglinda retrovizoare fundul pietonilor ce traversează regulamentar. Rutierii noștri ar fi mai ușor de igorat de-ar avea parte, ca-n lumea civilizată (pe unde AP umblă cam fără să-nvețe nimic, în afară de a strâmba din nas la o încercare firească de aliniere), de cărările lor marcate.

Un „mic” exemplu: primăria Parisului avea în plan 700 km de piste de dat în folosință până în 2010! În 2009 existau deja 440 km! Și asta într-un oraș care, de asemenea, nu a fost inițial construit ca să includă și ciclismul (apropo de halucinantele afirmații ale AP: „Îi urăsc pe edili pentru că n-au proiectat, în urmă cu o sută de ani, un oraş pentru ei, bicicliştii.”). Exagerări de pamflet... Mă îndoiesc că bugetul de călătorii al jurnalistei nu a prevăzut vreodată și un drum (mai multe) la Paris. Alt oraș ai cărui fondatori moderni nu au prevăzut apariția bicicletei ar fi Viena: 1200 km de piste, incluzând si suburbiile, 110 stații de închiriat. Așadar?

Dar în articolul citat se ilustrează cu un exemplu vădit neobiectiv, pe care nu știu cât a căutat AP ca să-l găsească, în ajutorul „argumentației” dumisale precare: și anume, că în Bruxelles sunt, pasămite, foarte rari bicicliștii. Trebuie să o cred pe cuvânt. N-am fost. Dar nici nu trebuie să mergi mai departe de Budapesta, unde pistele sunt în expansiune, bine trasate, respectate - toată Ungaria e pe cale să devină o pistă de bicicletă, până și-n zonele rurale, sărace, din est. Iar biciliști, din belșug. Adina Popescu a identificat pe hartă, însă, orașul Bruxelles! Dintre toate celelalte. Ca să-i iasă de un articol, presupun, plătit. Asta în timp ce mulți cititori, mai talentați decât unii dintre „rubricarii” Dilemei, sunt expediați fără zvâcnete de conștiință la poșta redacției (vezi excelenta scrisoare din ultimul număr, p. 2). Asta a fost prima enervare semnificativă de la reluarea relației mele cu revista. 

A doua: articolul lui Marius Chivu despre blogosfera literară (în care nu mă includ). Și anume faptul că, din nou, MC o dă de suprem exemplu pe luciat. Nu-i deloc econom cu aprecierile: Dintre toate blogurile, cel numit „Terorism de Cititoare“ devenise cel mai popular, parte datorită gustului şi calităţii scrisului bloggeriţei, parte datorită faptului că reuşise să-şi păstreze anonimatul, sursă inepuizabilă de fascinaţie şi curiozitate.

Popular? Incontestabil! „Gustul și calitatea scrisului”? Peste gratuitățile astea aș fi putut trece, acum șapte ani, când blogul ei încă exista, cu condiția să nu mă fi dus vreodată curiozitatea la subsolurile recenziilor, unde limbile admiratorilor se întreceau (îmbrânceau, șerpuiau, salivau) în cursa către țintirea atenției & orgoliului autoarei. Prieteni fiind, presupun, sau cunoscându-se, presupun, Marius Chivu produce, de fapt, un text de promovare a noii ocupații a fostei teroriste (bun pseudonim, trebuie să recunosc: realmente făcea vraiște lecturile). Mai multe nu spun, nu am fost plătit să fac reclamă (nu c-aș avea cui).

Cât a durat acel blog, în varianta veche, n-am fost deloc curios să știu cine-l scrie. Era mai mult un bun prilej pentru studiu de caz - celor interesați să analizeze fenomenul venerării în masă a unui împărat gol în spațiul virtual.

Lunea de marți

Lumea de lunea s-a mutat marțea. Sfârșitul de săptămână spăimos se varsă direct într-o marți cu multe ceasuri rele. Venin gastric pulsează în coșul pieptului - bolul alimentar nemistuit, drobul, mielul și prăjitura favorită a mamei, vinul uscat ce n-alunecă, l-am băut de unul singur, cu pocnete penibile în gâtlej, ca înainte de un eșafod. J't'aime à la haine.

Învierea amintirilor. Dintr-o dată, și iadul și raiul se redeschid publicului, inventarul a luat sfârșit, iar publicul, îndatoritor, iese dintr-unul și intră în celălalt, e ziua porților deschise. Memoria umblă cu băierile slobode: cele odată uitate și îndosariate, acum dezlănțuite, se adună-n viitură, pornesc și îneacă totul în cale. După care ușile se închid, iar fruntea ridică tardiv în calea altor neprevăzute stăvilarele celor două riduri săpate adânc între sprâncene.

Sfârșitul de săptămână - cea mai mămoasă clocitoare artificială de stări depresive. Ar trebui să fie taman contrariul, dar nu e. E așa cum spun. Crengile palmelor, degetele lungi ce păreau atât de indestructibil unite, se descleștează și se despart trosnind din încheieturi, palmele se-ndepărtează sub ochii neputincioși. Poza de implorare a mâinii cu degetele rămase în rășchirare și dorința absurdă, mai solidă ca orice regret, de a împinge limitele până la rupere.

Mai frumos a nimerit-o Baudelaire (nu știu la ce sau la cine se referea, deși, dacă mă gândesc mai bine, când a avut nevoie le mal de vivre de-un nume propriu?) în Chant d'automne:

J'aime de vos longs yeux la lumière verdâtre,

Douce beauté, mais tout aujourd'hui m'est amer,

Et rien, ni votre amour, ni le boudoir, ni l'âtre,

Ne me vaut le soleil rayonnant sur la mer.

Et pourtant aimez-moi, tendre coeur! soyez mère,

Même pour un ingrat, même pour un méchant;

Amante ou soeur, soyez la douceur éphémère

D'un glorieux automne ou d'un soleil couchant.

Colecție

Văduvul Xius a murit după două luni. "A murit din pricina asta", spunea doctorul Dionisio Iguarán. "Era mai sănătos ca noi, dar când îl auscultai simțeai cum îi clipocesc lacrimile în inimă."

***

(...)iar el își clătina în toate părțile capul nins, cu o expresie rătăcită de om care orbise de curând, răspunzând la întrebări ce nu erau pentru el și la scurte săruturi pe care nu i le adresa nimeni, fericit în cercul uitării lui, cu cămașa țeapănă de scrobeală și cu bastonul din lemn de guayacán pe care i-l cumpăraseră pentru sărbătoare. 

***

Îi vorbi de rănile veșnice pe care el i le lăsase în trup, de sarea limbii lui, de dâra de foc a virilității lui africane. 

___________________

Gabriel García Márquez - Cronica unei morți anunțate, RAO, 1999, trad. Tudora Șandru Mehedinți. 

Snowden - lipitor de afișe

http://www.newrepublic.com/article/117449/edward-snowdens-embarrassing-appearance-vladimir-putins-show

Any shred of heroism was lost at Putin's press farce

BY BENJAMIN WITTES

Edward Snowden is not a whistleblower, or a hero. He is a man who helps dictators make propaganda to embarrass his own country.

Adiós

Gabriel García a avut parte de mai multe morți anunțate. Acum aproape 20 de ani mă alarmează un prieten nu prea anxios cu verificarea surselor sale - prima știre falsă despre moartea scriitorului. Apoi, nu după mult timp, s-a anunțat că ar avea o afecțiune limfatică. Dar nu ar fi fost cancer, ci pneumonie.

Privind retrospectiv, am putea specula că Márquez „s-a hotărât să moară” după publicarea, în 2004, a Povestei târfelor mele triste, preaminunata sa scriere. Acest titlu 100% márquezian... Dacă e să dăm crezare diagnosticului de demență senilă, vehiculat în 2012 de fratele său, GGM a murit puțin câte puțin uitând.

Știut fiind că Gabriel a fost un suferind de imaginație, nu-mi pot interzice întrebarea, fără a-mi dori cu adevărat să aflu răspunsul: oare a avea imaginație poate în vreun fel ține loc de memorie, când senilitatea se instalează, sau or fi funcții „învecinate” și-s afectate amândouă? Sper că acolo în lumea lui interioară, amputată, solitară, din ultimul deceniu, Gabriel García a putut cunoaște și câteva clipe de fericire, chiar dacă n-or fi fost întodeauna legate de ceva palpabil, terestru.

În loc de rugăciune, să ne amăgim că unui mare creator de lumi noi, cum ne este GGM, i-o fi fost acordat privilegiul să se refugieze și să rătăcească încă o dată prin propriile născociri înainte de a pleca. Gabriel García Márquez, anonim pierdut într-o mulțime ce soarbe vrăjită cuvintele patriarhului. Gabriel García Márquez, contemplând cu un surâs liniștit satul său arhetipal - intact. Sau voind să guste și el ceaiul cu gust de fereastră.