Întreabă-mă, ca să tac

 E lesne de remarcat această înclinație a unor persoane de a simula curiozitatea în ce ne privește (punându-ne întrebări numai în aparență interesate), pentru a induce, de fapt, blocajul în comunicarea și chiar în actul gândirii interlocutorului - sau ale grupului, când e cazul...

Nu întrebi pentru a afla ceva, ci pentru a întrerupe, a fracționa, a-l rătăci pe celălalt în propriile afirmații, amintiri și convingeri, dar scopul este, mai ales, a întrerupe un elan care ție îți pare periculos, cu urmări imprevizibile ori incontrolabile, dăunătoare (misterios) statutului & imaginii tale (de sine).

Ai mai putea fi - Doamne, ferește! - cu totul eclipsat de interlocutor. Nu-l poți nici opri brutal, trebuind să întreții pe mai departe impresia că ești om fain, tolerant, transparent, „liberalule” ce ești tu („trăsăturile” enumerate anterior, sunt doar câteva dintre cele care definesc atât de bine agresivitatea pasivă)!

În schimb, poți întrerupe sau opri, așa cum am zis: punând întrebări fără rost, subminante, ce pot conduce discuția pe căi absurde, răsfirate = fundături! Sau, mai știi?, o vor duce înspre conflictul deschis, ce vă va demola - prin apelul la născociri, proiecții, insulte, jigniri - pe amândoi...

Despărțiri - François-Henri Désérable*

 „El a mai spus: <<Despărțirea este mai rea decât moartea, este doliul pe care îl ții după o persoană aflată încă în viață, pe care ceilalți o vor putea vedea, auzi, mirosi și atinge.>>”

 „Și ce este viața”, a spus Vasco, „dacă te gândești o clipă la asta?” Mici bucurii efemere, dominate de tristeți insondabile. Și totuși, continuăm să mergem la birou, și să salutăm colegii, și să râdem la glumele lor, continuăm să jucăm comedia fericirii, când de fapt purtăm o mască pe piele, nu tot timpul, dar în majoritatea timpului, nu toți oamenii, ci majoritatea oamenilor, o mască care ne este o a doua piele, zâmbitoare și veselă, peste cealaltă, desfigurată de durere. 

*François-Henri Désérable - Stăpânul și cuceritorul meu, Humanitas, 2022

Poluăm împreună

 Bogate producții mentale, neostoite și, într-un final, poluante sonor.

Poate că zgomotul nesfârșit al străzii se mută, pe neștiute, în capul meu, iar psihicul se străduiește să-l clasifice și să-l claseze sub forma unor străfulgerări ideatice (pe care aș simți nevoia să le notez, să le folosesc la ceva).

Am impresia că (cu)prinderea acestor „producții” în niște texte, fie ele și zdrențuite, ar putea avea darul să „ardă” puțin unele conștiințe. M-a atras întotdeauna scrierea în tușe sfâșiate, dar având o anumită coerență, dacă-s cuprinse într-un ansamblu sau privite de la o distanță anume.

Vecina

 Vecina mea e handicapată, dar lucrează și ea ceva (nu știu ce). Câștigă un ban, petrecând un număr de ore la muncă. După care, vine acasă și începe să-și sune neamurile, prinzând pe câte unul disponibil, imobilizându-l pentru câteva ore. Mame, frați, vecini - de la ea de acasă.

Mi-e încă nelămurit cu cine ar putea vorbi atât de mult! Numai cu niște persoane ca ea, presupun. Altfel, cine ar primi să-și petreacă serile cu telefonul la ureche, când sunt atâtea altele de făcut - telenovelele turcești de pe Kanal D, de exemplu...

Catedrala, Raymond Carver

Splendid volum! Mă întreb cât de bine pot “suna” în engleză textele colectate în acest volum, din moment ce în românește “sună” impecabil! Aplauze pentru traducător >> Horia Florian Popescu.

Povestirile curg de la sine, parcă s-ar istorisi de unele singure. Dialogurile - rupte din cotidianul imediat, nimic pompos, nimic teatral, nimic nefiresc. Citind-o, cartea ți se urzește în cap - o iluzie perfectă, amețitoare, că o scrii (născocești) chiar tu, în timp ce o citești.

Realismul lui Carver e atât de pregnant, dar discret, insinuant, încât sfârșește prin a-ți amorți simțurile, păstrând totuși un stăruitor sentiment de a l e r t ă - cum ni se întâmplă, câteodată, după ce am avut un vis prea veridic.

Cum poți scrie atât de “fără cusur” și să fii sigur astfel că acest lucru răzbate și-n limbile în care cartea îți este tradusă? În veci n-am întâlnit un volum mioritic de proză scurtă care să fi fost conceput într-un mod atât de unitar, egal valoric. Sigur că e greu să-i compari chiar și pe unii scriitori americani cu Carver, darămite…

Fiecare literă este la locul ei precis. Fiecare semn de punctuație. Fiecare idee de împărtășit. Fiecare suspensie, elipsele, tăcerile, nespusele.

Literatura nu constă doar în a excreta un text, în timp ce ești cuprins de un puseu de inspirație. Trebuie să mai știi și la ce ești dispus să renunți, să tai fără milă, să șlefuiești, să revii, să te dedublezi recitindu-te. Nu să păstrezi tot ce ai defecat, aviz ție, românașule!

Cum poate scrie cineva atât de bine, iar valoarea operei sale să fie “transferabilă” atât de lesne într-o limbă de împrumut? Repet astea ca o mașinărie stricată. Cum poate proza scurtă să capete o asemenea forță de pătrundere, o asemenea concentrare de inteligență, acut spirit de observație, pe o întindere așa de mică (ori poate că tocmai mica întindere îmbie/obligă la rafinamente de acest soi, în defavoarea ispitei generalizate de a poposi prea mult în propria diaree lexicală și ideatică)?

Mă declar fascinat! Despre ce vorbim când vorbim… a lui Carver nu m-a încântat la fel, țin să spun.

Nu te poți dezlipi decât cu un infinit regret de Catedrala, după ce întorci și ultima pagină.

P.S. Mă grăbesc să adaug că nu disprețuiesc in corpore autorii români, dar în mod cert resping - la unii dintre ei - autosuficiența aceea care-i ispitește să nu renunțe la nimic din ceea ce scot pe pix. Ai uneori senzația că pentru ai noștri e mai important - decât a scrie bine și decât a fi autoexigenți - clicul “elegant” și snob al tastaturii MacBook-ului, procurat cu mari chinuri financiare… Și a se face văzuți, pe terasă, scriind la acel MacBook (sunt câțiva care au scris și niște proze scurte despre asta!). 

Talent ar exista, dar de prea multe ori el moare sufocat de ego (egoul care îți susură perfid că un text e întoteauna bun, fix așa cum îți iese din prima încercare).

IOCAN

 Replică dată de un țăran (sătean), într-o povestire scrisă de Alina Cobzac (iocan/#10):

„ - Iartă-mă, părinte, cred că am spus o blasfemie.”

Huh?

E bine așa rău cum e (la lontru)

 Înainte vreme, metaforele - pe când nu erau încă folosite pentru a ascunde adevărul, într-un mod estetic, „pudic”, parabolic, sau terapeutic, lăsându-l totuși, parțial, la vedere, dezvăluindu-l numai puținilor inițiați - erau o cale ocolită, o alternativă la a spune lucrurilor, franc, pe nume.

Sunt aproape convins că spaima de adevărul gol-goluț, autocenzura și pudoarea sunt, originar, „părinții” metaforei - nu dorința de frumos, nu căutarea esteticului cu orice preț. Posibil ca metafora să fi avut, la începuturile sale, un rol pur funcțional, după care a devenit o componentă oarecum „obligatorie” a stilului (unor scriitori), un scop în sine, ceva care aducea un plus de greutate unui text, unei opere. Bineînțeles, apoi a urmat excesul sufocant de metafore... De la fereală, la capodoperă. De la tehnică de transmitere a unui adevăr greu suportabil, de păcălire a cenzurii și a moravurilor, la...

Înfrumusețez, deci pun un ecran heliomat în calea (perceperii) realului. Înfrumusețăm, deci (ne) ascundem. Dar, spre deosebire de un autor care a fost contemporan cu zorii metaforei sau cu epoca ei de glorie, noi, oamenii de rând, anonimi, ne limităm la a ne autopublica pe FB. Eu, unul, am nemulțumiri personale mai degrabă legate de neputința de a găsi căile de acces către adevărurile dinlăuntrul meu: mă rătăcesc înadins, apucând-o pe potecile-miraj ce conduc, pasămite, către mine însumi.

Mă confrunt cu propria-mi cenzură, ăsta-i realmente un aparat, comparabil cele specifice sistemelor totalitare -  aparat defensiv, menit să mă țină la distanță de mine.

Ascunzișul & fereala măiastre ajunseseră odinioară, pe neștiute, simboluri ale talentului și ale reușitei unei opere. Însă eu nu mai gust abundența metaforizării. Poți fi profund (dacă ești!) și exprimându-te minimalist. Barocul nu-i musai dovada profunzimii. Găsisem o idee similară și-n Caietele lui Cioran, dar între timp am rătăcit citatul.

Altă luptă (nu a mea)

 Lupta mea este genul de carte ce lasă o perdea de liniște în urma (lecturii) ei, Lasă liniștea să cadă, dintre toate potențialele consecințe. Nu scandalul, nu oroarea, nu dezaprobarea sau oprobriul general (cum se temuse scriitorul).

Lupta mea nu e foarte îngăduitoare cu comentariile post-factum, iar ceea ce scriu eu aici sunt numai niște senzații, nu interpretări, nu recenzie sau critică literară (n-aș avea cum să mă-nham la așa ceva, n-am pregătirea necesară).

Îmi pare că, ușor-ușor, sinceritatea - în romane - a căpătat o valoare literară în sine. Valoarea asta o aveau, să zicem, metaforele - pe vremea lui Proust. Ori, dacă nu „valoare”, atunci „însemnătate”.

Ekologijdi

Căcații ăștia de ecologijdi (și, mai ales, ecologizde) manifestă o formă bizară de “curaj al acțiunii”, țintită exclusiv contra statelor occidentale. Occidentul musai să plătească - în opinia nefericiților ăstora congenital - pe o perioadă nedefinită, material și moral, pentru trecutul său, pentru deciziile sale eronate, indiferent cum s-au schimbat (în bine) lucrurile între timp.

Ecologizdele (cu z-ul aferent, provenind din anatomia lor uscat-vaginală) n-au demonstrat (încă, sau în veci) curajul de a se confrunta cu China, cu India, cu Iranul sau Rusia - marii poluatori imunizați penal ai omenirii! Ecologizdele se bat - o îndrăzneală “nebună”, nu-i așa? - cu operele de artă din muzee, pe care le agresează și le vandalizează, deși perfect nevinovate (care-i responsabilitatea moral-etică a unei picturi?).

Scurt: unde naiba e confruntarea pizderiei ecologizde cu adevărații (și patologicii) poluatori statali ai Terrei? Sunt nehotărât care categorie anume e mai infectă: neomarxiștii, obsedați să reprezinte numai și numai cauza populațiilor „de culoare” (tot ce-i alb la piele este reprobabil, privilegiat, criminal) sau ecologimuiștii suferinzi, sau simulând că suferă, de autism, borderline sau alte patologii ce le afectează, pervetindu-l, simțul realității…

Sunt (din păcate) român, deci bag de seamă (că-i gratis)

 Respir cu dificultate, în Cărturești, angajații (mai ales, ele) își fac o căldură ca-n placentă, umblă aproape despuiați, pe când clienții-s cu toate hainele pe ei. Mă intimidează, de asemenea, ceilalți „cumpărători”, în realitate niște fâțâitori ce penetrează librăria doar ca să fie văzuți, ca să se pună într-o închipuită valoare în raport cu partenerul - nu cumpără niciodată nimic, se foiesc de colo-colo, fac o tură pe la rafturi, fără să discearnă sau să atingă vreun cotor de carte, zăbovesc la jocuri și la porțelanuri. De mesele cu noile apariții, trec fără să tresară.

Se arată-n lume, pășesc afectați, au mutre afectate, privesc drept înainte, de parcă ar avea un scop bine conturat, nu observă pe nimeni și nimic, iar mie îmi place să mă zgâiesc la ei ca un nesimțit la nesimțiți și să înregistrez momentul acela scurt în care dobitocii ăștia curăței și bine îmbrăcați, dar goi pe dinăuntru, se simt priviți de mine, zbaterea aceea din pleoape, unica mică trădare a faptului că m-au înregistrat, continuând să se uite direct în față, dar de pe acuma trădați de mimica lor ușor dezorientată, m-au detectat cu privirea periferică, își activează imediat stăpânirea de sine princiară, de copii ai unor blocari îmbâcsiți, și evită cu nespus talent contactul vizual.

E un joc al meu. Unul dintre jocurile mele de-a privitul. Îmi place să-i surprind cum mă surprind privindu-i, dar nu mi se uită în ochi, ca și cum ar fi fost cu toții crescuți de cei mai mari experți în etichetă de la curtea Spaniei. Nu pot înțelege de unde au deprins reflexul ăsta de a ignora cu superioritate (sau este timiditate? din ținuta lor princiară nu s-ar deduce, dar încurcate-s căile complexelor psi).

Gardianul de la Cărturești

 Orice Cărturești ce se respectă are măcar un gardian.

Mă uit la cărți, noile apariții sau unele mai vechi, el se uită împreună cu mine, se uită la mine cum mă uit la ele și, de la un moment încolo, amândoi ne uităm la mine - îmi dă senzația că mă sufoc și gesturile de potențial cumpărător îmi devin nefirești, mecanice, largi, ca să poată observa gardianul cum țin în mână cărțile alese pentru a le plăti - le țin la vedere, nu le fur.

Îmi caut cu mare precauție telefonul în buzunare, nu care cumva să creadă că vreau să bag cărțile acolo, e ca și cum am juca amândoi într-un film american, prost, de acțiune. Cu teama că dacă fac gesturi bruște, el mă va insulta pe loc sau mă va împroșca cu cerneală ieftină.

Somnia

 Dorm, dar privirea mi-e în continuare obosită. Are nevoie de perspectivă. De privit în gol. „Excursia” de ieri n-a fost destul de lungă, nici plăcută, nici suficient de epuizantă. Cât om scrie? Până epuizăm. Epuizați de inspirație suntem deja. Ce ne mai trebuie?

Două mașini parcate una lângă alta, e noapte, e frig, ambele-s cu motoarele pornite, geamurile uneia dintre ele sunt aburite, ceva se petrece înăuntru... Motoarele torc cu rost timpul, îl fac un ghem mare, pentru mai târziu.

Tu te vinzi pentru mai târziu; ești așa cum, de obicei, nu ești, ca să arăți că ai putea fi, la nevoie.

Jegoasa necesitate de a munci (de a suporta, astfel, trecerea unui timp atât de prețios, dar găurit de nonsens) pentru bani.

C'est bon pour les hommes de croire

„C'est bon pour les hommes de croire aux idées et de mourir pour elles.” (Jean Anouilh, Antigone)

Atâta timp cât mor doar ei pentru propriile lor idei și cât nu-i atrag sau împing și pe alții la moarte, alții mai puțin (sau deloc) dornici să moară pentru ideile altora ori din cauza acestora... Doar că ideoții ăștia nu-s sănătoși dacă nu antrenează întreaga lume în siajul producțiilor lor mintale (de multe ori, smintite).

Despre neliniște*

 „Dar ai dreptate în ceea ce afirmi despre neliniște și despre senzația de neîmplinire, cum că acestea ar fi principalele forțe motrice ale omului. Ceea ce se întâmplă în vremurile noastre este faptul că neliniștea nu se mai traduce în acțiune. Neliniștea nu mai produce nimic. Trăim într-o epocă a psihoterapiei. Neliniștea nu este dorită și credem că o putem elimina vorbind despre ea.” (*KOK - Lupta mea, vol 6)