muieri-de-profesie

Există muieri-de-profesie care, pentru a-și câștiga râvnita "trecere" socială (de ochii și gura lumii), pentru a-și depăși frustrările aduse de feminitatea (pe care ele o găsesc) handicapantă, ar da orice ca, peste noapte, să se trezească posesoarele unui mândru penis.

A se pișa din picioare este idealul (scopul în viață, noaptea albă ale) multor femei neîmpăcate cu feminitatea lor.

Dacă ar putea păstra și darul maternității și posibilitatea urinării de-a-npicioarelea, nu ar ezita să opteze pentru amândouă! Chiar cu riscul ca, distrate, vorbind la telefon sau verificând outlookul atunci când sosește ora alăptării, să confunde sfârcul cu... erecția.

Iată un urât vis modern! Se întâmplă sub ochii noștri.

Cum naște (uneori) "iubirea" sau despre toxicomania afectivă

Une personne dépendante affectivement, qu'elle soit homme ou femme, est profondément convaincue qu'elle ne peut exister qu'à travers le regard, l'amour ou l'approbation des autres. Elle est affligée par la pesante impression d'être sans substance en tant que personne et vit au quotidien dans la sourde angoisse d'être perçue par autrui comme n'ayant fondamentalement aucune valeur intrinsèque. Cette croyance négative sur elle même affecte profondément sa relation à autrui. 

Dans l'histoire passée des personnes dépendantes affectivement, on retrouve très souvent de grandes carences émotionnelles liées, par exemple, à l'absence d'un regard parental bienveillant ou suffisamment "nourrissant" pour que l'enfant se sente aimé de façon inconditionnelle. Cette carence de regard valorisant induit chez l'enfant un sentiment d'incomplétude qu'il tentera toute sa vie de compenser. 

Le/la partenaire n'est finalement qu'un instrument pour apaiser sa propre angoisse. La personne dépendante confond souvent "amour" et "besoin", alors que, derrière sa névrose et ses carences, il peut réellement exister un authentique et bel amour -mais il est souvent écrasé sous la pesanteur des pressions névrotiques de la personne dépendante. 

Le thérapeute va progressivement l'aider à remettre en question le bien fondé et la pertinence de cette croyance erronée. C'est la partie la plus difficile du travail psychothérapique car la personne dépendante est intimement convaincue qu'elle n'a pas de valeur. Elle s'est construite autour de cette croyance et elle croit dur comme fer que ceci est sa véritable identité. Elle a donc énormément de mal à se dés-identifier -se "déscotcher"- de cette idée.

(Din L'Express, azi)

Amintiri

28 Iunie 1914, acum 100 de ani deja - un "păcat originar", ce a deschis pentru mai multe decenii cutia Pandorei a conflictelor "frățești", era comis, în mod gratuit, la Sarajevo: asasinarea moștenitorului tronului imperial austro-ungar, Arhiducele Franz Ferdinand (altfel, un notoriu pacifist!). Un gest cu desăvârșire tâmpit, care, printre altele, l-a făcut posibil și pe Adolf Hitler. 

Adormita și absurd birocratica Monarhie absolutistă se dovedise a fi fost - privind înapoi, douăzeci de ani mai târziu - un adevărat paradis pentru supușii săi, în comparație cu ce aveau să aducă naționalismele bezmetice eliberate din frâie și, mai ales, un anume domn Hitler.

O treabă făcută sârbește, pe negândite. Și pe la spate.

Târziu, după solstițiu

C.S./iunie 2014, Ineu

Am „cules”, fotografic, primele sânziene încă dinainte de Rusalii. Altfel, am preferat să le las unde le-am întâlnit, în rădăcina lor. Iar de Sânziene, tocmai eu am rămas fără buchet.

Swhimmel

Eu aduc lacătul; până mă ocup să-l încui, tu adu frânghia, dar vezi să fie una mai scurtă: la capătul ei, o să ne aruncăm în cer.

CS/Iunie 2014, Amberg, Bavaria

Blasfemei

În România, cimitirele aruncă cu pietre. Funerare. 

Într-un cimitir celebru și foarte frecventat din Timisoara, o femeie în vârstă a fost rănită de o piatră de mormânt. 

Martorii și obișnuiții cimitirului susțin că este vorba de un mormânt mai degrabă liniștit, în restul zilelor, și care nu a cauzat niciodată probleme de acest gen, până în prezent.

"E prima oară că provoacă un asemenea scandal. De când vin eu pe aici, nu l-am auzit vreodată să le vorbească urât trecătorilor, să înjure, darmite să arunce cu pietre!" - a declarat, în legătură cu mormântul în cauză, tanti Brambura, o femeie de 87 de ani. 

"Treceam îngândurat pe alee, împreună cu soția mea, când a început brusc să azvârle după oameni cu piatra funerară! Am încercat să-l iau cu binișorul, să-l duc cu vorba. N-a mers. Era foarte pornit să ne rănească. Atunci am decis să-mi iau soarta în mâini și să-l înfrunt, lovindu-l cu soția, ca să-l fărâm. Norocul lui a fost că nevastă-mea e rotundă și moale și nu i-am putut administra decât lovituri ușoare, care mai rău l-au întărâtat." - ne spune un fost profesor universitar, dl Aristotel Urineanu. 

Cei de la descarcerări s-au luptat preț de două ore să desprindă piatra funerară de pe piciorul femeii. Văzând cu frustrare că n-a reușit din prima să o ucidă pe biata bătrânică, piatra începuse să o muște de pulpă ca o apucată. Timp în care mormântul tăcea mâlc.

Neavând antecedente penale, mormântul va fi cercetat în stare de libertate. Totuși, pe durata anchetei, i s-a pus în vedere să nu părăsească cimitirul.

Prin urmare, merită

Relația mea cu Dilema (veche) e ca aceea dintre doi inși (nu musai de același gen, nici de genuri diferite) care au stabilit în timp nevăzute, dar trainice, raporturi de interdependență și care, ca să alunge neplăcuta impresie dată de lipsa autonomiei, își întorc adesea spatele sau se iau necruțător (Cristian Ghinea ar fi scris "la modul necruțător") peste glezne. 

Les noms des arbres

Îmi pare rău că nu am fost mai curios să aflu de la tatăl meu numele copacilor pe care îi alegea, îi tăia și-i cobora din pădure. Ca să ne încălzim iernile. Să pregătim de mâncare, vara. N-am întrebat, dar câte ceva tot am priceput - privind.

C.S.

Ăsta-i ulm, arin, ăsta-i carpen - se crapă mai greu. Nu ține mâna acolo, să nu-ți dai peste degete. Frasin ardeam mai rar. Norocul a fost că frasini ne creșteau în curte vreo trei. Nu-i puteam rata. Cunoșteam puține soiuri după scoarță: gorun, salcâm, plop. Dar plopul mai mult scoate fum decât arde. Și nu-i un soi pe care să-l întâlnești în adâncul pădurilor-catedrală din Zarand. E un setos de apă. Oportunist al văilor umede.

Așchii bune de aprins focul faci din lemnul de salcâm. Felii plate, desprinse din miezul galben-verzui, mărunțite cu lama toporului celui mare și greu. Preferatul meu.

Pomii, pe de altă parte, i-am învățat, le pot determina specia chiar și desfrunziți: cireș, prun, păr, măr, gutui, vișin, nuc, cais sau piersic. Sămânța curiozității a fost, totuși, sădită mai devreme, când cu carpenul, gorunul, salcâmul. De atunci, caut și apreciez instinctiv din priviri orice arbore. Nu altfel tratez și clădirile vechi. Când nu le mângâi cu palma. 

Copacilor și caselor le-am deprins, poate că nu în detaliu, arhitectura, stilul, felul cum își cuceresc spațiul vital. Și tot mai învăț: platan, stejar, arțar, tei, tisa, mesteacăn, castan. Dramaticii domni ai parcurilor.

La Chambre bleue

"- C'est vrai que tu pourrais passer toute ta vie avec moi?

- Bien sûr...

- Si sûr que ça? Tu n'aurais pas un peu peur?

- Peur de quoi?

- Tu imagines ce que seraient nos journées?

- On finirait par s'habituer. 

- A quoi?

- A nous deux."

Cuvintele simple (realism francez, eh) ale lui Georges Simenon, adoptate & apoi adaptate de (în filmul lui) Mathieu Amalric - La Chambre bleue. Un certain regard la Cannes, anul acesta. Extrase din Le Monde, 17 mai 2014. 

Așteaptă(-mă)

C.S./Mai, 2014 - Girona

Masa e pustie

C.S./Mai, 2014

Pieptar

Tălpile tale, pieptar de praf, coboară solemn, zâmbind negru, murdar, pe abdomenul molatic.

André Gide*

"Soarele era mândru pe cer. Mergeam fără teamă; îmi place să merg în căldura drumurilor întinse, în timp ce soarele apasă și înflăcărează - îmi place să merg ca nebunul, pentru ca pe urmă să mă desfăt sub umbra fără capăt, aciuat pe la ușile unor hanuri neștiute."

*Jurnal 1891-1913, editura Cartier, trad. Cezar Sandu-Tițu. 

Marea Critică

În marea de criticism, veninos sau fin, ce dă un oarecare specific acestui blog, vreau să strecor următoarea apreciere: - o capodoperă de tălmăcire din engleză, romanul lui Ian McEwan - Atonement. Ispășire, pentru editura Polirom (2008).

"Vina" îi aparține, cu laude, domnului Virgil Stanciu. Mi-am dorit să știu cum a deprins dl Stanciu acest har. Unde a studiat și cine i-a fost îndrumător. Pentru că, credeam eu, e o pasăre rară între ceilalți, din valul nou. 

Ca, la o elementară căutare pe Google, să descopăr că traducătorul face parte din școala "veche". Născut în 1941. Universitatea B-B din Cluj (explicabile și unele ardelenisme nesupărătoare, ce doar îmbogățesc rostuirile cărții). Cum era și de așteptat. Ce Iulia Gorzo (cu "pe undeva-ul" ei exasperant cu care mi-a ruinat plăcerea de a citi Sabbath's Theatre), ce Cristina Jinga, asasina lui Sophie's Choice? Asta e Clasă! Iar Virgil Stanciu, traducătorul, e un Clasic! 

Domnul e scriitor în toată accepțiunea cuvântului, nu doar o mașină de transpus engleza într-o română adesea artificială (când nu e indolentă) - vezi numele exemplificare mai sus. Virgulele, puse fix acolo unde le cere ritmul si imaginația cititorului versat. Cuvintele, din cea mai curată și mai bogată românească. N-am avut nici o secundă spasmele acelea de neplăcere ce îmi sperie lecturile din traducerile recente. 

Îi desfid pe cei tineri să scrie într-o astfel de limbă! Atunci când traduc. Să arate că-s capabili să iasă din româna aia seacă, de Google translate. Din păcate, ei doar atâta pot. Urmașii nebastarzi ai domnului Stanciu sunt puțini. Ca atare, cărțile (de pe rafturile) noastre, tot mai indigeste.