Din categoria "Mai taci în mă-ta!"

Plângăcios, efeminat până la îngreţoşare, lingău talentat, curtean de Ştefan cel Mare, colţ cu stadionul Dinamo, indigestule. Dispari, textualist epuizat ce eşti, emigrează odată sau dă-te de 3 ori peste cap şi fă-te hârtie igienică pentru preşedinte, dar să nu te mai văd, îmi strici fiecare săptămână cu ploconeala ta. Orbitorul satului. Cânta-i-ai osanale marinarului pe terasele toxice ale Constanţei. Îl zugrăveşti ca pe cavalerul dreptăţii, călare pe vacacarerâde autohtonă, acum în noua prezentare a presupusei privări de "atribuţiile constituţionale" ("Traian Băsescu a fost adesea acuzat că e preşedinte-jucător, că-şi încalcă atribuţiile, dar azi el nu şi le mai poate exercita nici măcar pe cele pe care, prin Constituţie, le are cu siguranţă" - să mori tu?).

Citeşte împuţita aia de Constituţie şi vezi că nu e cazul să "îngrădeşti" cu nimic un preşedinte român, nu trebuie să-i dai la glezne sau să-i bagi pumnul în gură pentru a-l opri din nu ştiu ce acţiuni justiţiare, pentru că NU are decât puteri simbolice, nu poate lupta din poziţia sa împotriva defectelor neamului, nici împotriva corupţiei generalizate. Băgaţi prostii mitologice în capul şi aşa prost al poporului. Domnule, nu mai avem intelectuali verticali în ţara asta?! Toţi s-au înmuiat sub jetul protector al lui Traian Băsescu? Nu ai decât să crăpi cu îngerul tău neprihănit de gât, în ciuda noastră. Nici un cuvinţel, grafoman secătuit, despre alunecarea dezgustătoare a PD-L către populismul costisitor care ne-a ţinut ţara atâţia (alţi) ani în afara istoriei postrevoluţionare?

Ia te uită aici, mai spală-ţi gura aia de balele lipsei de discernământ, genialule:

Traian Băsescu a fost adesea acuzat că e preşedinte-jucător, că-şi încalcă atribuţiile, dar azi el nu şi le mai poate exercita nici măcar pe cele pe care, prin Constituţie, le are cu siguranţă. A fost cel mai faultat preşedinte-jucător, lovit la glezne şi de ai lui, şi de adversari cu atât de mare rea-credinţă, încât te miri că mai e în picioare. Ultima lovitură a venit din partea însuşi regelui, ceea ce e chiar stupefiant. Când vezi că un om este lovit de toţi cei din jurul său, nu poţi ajunge decât la una din două concluzii opuse: ori că e vorba de un ins malign care pune-n pericol fibra lumii în care trăieşte, ori că e singurul om drept din Sodoma. Iar la noi, cum se zice, „dreptul umblă veşnic cu capul spart“. Sunt sigur că dumneavoastră veţi apăra ferm una dintre cele două variante.

Despre orar - pentru apărătorii "specificului" naţional

Mare iubitor de simetrii, vânzătorul, funcţionarul sau ospătarul român termină programul mai devreme cu aceeaşi consecvenţă cu care îl începe mai târziu. Dacă a ciupit un sfert de oră dimineaţa, e musai să tragă o clapă identică după-amiaza. Orarul e un reper nu întotdeauna credibil, iar respectul pentru timpul liber al solicitantului de servicii nu trece de genunchiul broaştei.

Iritările sau momentele de perplexitate ale clientului sunt primite cu un ridicat din umeri sau cu sfaturi părintesc-afabile: „Veniţi şi dumneavoastră puţin mai târziu“. Cine arată cu degetul spre orar e perceput drept fixist intratabil sau cusurgiu fără bucurii în viaţă. Rigoarea nu face bine unei populaţii care a transformat goana după ciubucuri, adaptabilitatea şi tehnica aproximării în virtuţi naţionale. Stilistica întâlnirilor amoroase acceptă şi chiar încurajează „sfertul academic“.

PARASCHIVESCU: Sfertul neacademic

Bermudele promovabilităţii

Judeţele româneşti cu cea mai fantasmagorică promovabilitate la BAC sunt chiar polii neşansei, ca să nu zic ai sărăciei lucii. O convenţie tacită, subterană, elevi-profesori, străbate anii: e un fel de întrajutorare pe bani. Profesorii sunt ajutaţi să apară pe locuri fruntaşe în statisticile nevolnicului minister al şcoalelor. Bacalaureaţii sunt sprijiniţi să plece naibii cât mai departe din locurile de baştină (direcția Iaşi, Cluj, Bucureşti, Timişoara sau Europa), oriunde altundeva, numai să nu stea acasă.

Suceava se laudă cu o promovabilitate de 98%. Situaţia de la faţa locului se cufundă întru totul în pasta sugestivă a onomasticii, parcă predestinate, şefului Inspectoratului Şcolar Judeţean Suceava: Petru Carcalete. Aşa să-i rămână numele! Sub domnia sa, un colegiu de largă faimă zonală a beneficiat de 100% note de trecere pentru o întreagă generaţie de a doişpea. Te şi miri cum dracu merge totul aşa rău în ţara asta, cu atâţia gheniali pe judeţ pătrat.

Stau în casă, spun prostii

Distinsa Zaza a lansat, odinioară, cumva fără voia ei, categoria "Stau în casă, scriu prostii". Ce vremuri! Iată că azi sunt în măsură să-mi găsesc un companion în acest club strâmt. E o provocare mai ales pentru Hiacint, care "se revendică" mai mult de la limba engleză şi e în măsură să judece obiectiv, dar - sper - aspru (după cum îi place). Îi doresc maţe rezistente la lectura năucitoarelor păreri pe care le va găsi la adresa de mai jos. Veţi întâlni acolo exact genul de opinii autoerotice (deşi bine înveşmântate intelectual) cărora nu le poţi răspunde decât birjăreşte. Este un exemplu desăvârşit de prostire prin cultură. De argumentare în gol. De infatuată defilare lexicală, ca scop în sine. De abuz argumentativ, abuz de gândire. Gândire în cuburi. Unii chiar ar fi fost mai fericiţi dacă s-ar fi născut dislexici.

Câteva reflecţii la adresa limbii engleza, formulate de Alain de Benoist şi Giorgio Locchi

Ok, iată şi o mostră, ne reîntâlnim după ce mă întorc de la vomitorium:

Limba engleză, în ciuda unui lexic debordant, este de o intensă debilitate structurală şi sintactică (absenţa declinaţiilor, conjugări simplificate, coagulare a formei “tu” şi a formei “voi”, dispariţia pluralului la nivelul adjectivului etc.)

4. Hey Eugene

Slăbiciunea mea pentru clovni încearcă să spună că e cineva care păstrează, pe dinafară, ceea ce oamenii ascund cît mai adînc în ei. Acreala mea neconvingătoare. Şi-apoi personajul: nu stă locului o clipă, dacă ar tăcea s-ar evapora, îi rîd ochii şi gura vorbeşte despre marele absurd. Turuie împotriva nemişcării şi dezolării, ştie că degeaba, rîde, predică dezordinea. Şi din cînd în cînd spune: Eu...nu ştiu...dar cînd vă văd, cum staţi aşa şi nu aveţi viaţă!

Acreala se ţine bine şi dă numai un zîmbet neutru, din faţa unei replici ca asta la ce bun să te scuzi.

Praful de sub preş

Ipocrizie neaoş românească: să susţii că, mutând centrul greutate de pe examenul de BAC pe cel de admitere în facultate, rezolvi problema fraudelor. Ca şi când tentaţia fraudei nu ar fi specifică neamului (omului, în genere), ci ar ţine doar de amărâţii de profesori din învăţământul mediu. Într-o vreme mai zâmbeam la mostrele astea de autoamăgire, autoprostire (EVZ face "sondaj" pe această temă falsă). Acum mi-e pur şi simplu rău! Mereu a fost mai comod pentru noi să acuzăm abstractul "sistem" pentru corupţia noastră congenitală. Ignorăm într-o veselie că sistemul suntem noi, iar în cazul în care nu suntem noi, noi îl perpetuăm. Noi alegem preşedinţi pe care îi învestim cu sarcina imposibilă pentru un singur om (probabil că şi ultimul prost ştie asta în sinea lui) de a ne deratiza sistemul. Dar nu punem deloc umărul la această muncă titanică.

Presa ne-a obişnuit scutindu-ne, pe noi - oamenii simpli, de bănuiala de necinste. Cei mânjiţi au fost mereu cei de la guvernare. Care, nu-i aşa, domnesc peste un popor de sfinţi. Sfinţia şi grijania lui de popor!

Later link: Copiatul, probă de bac

Dreapta de stânga

Nu avem nici un partid curat de dreapta în România. Nu are nici unul curajul necesar. S-au tot putut inflama limbile maronii ale intelectualilor, care credeau că, sprijinind PD-L şi pe întâistătătoriul său, lecturile lor din marii liberali europeni vor deveni viaţă palpabilă pe Dâmbovița. E mai lesne să fii de stânga (o stânga „originală", specific mioritică, se înţelege). Redistribui puţinul adunat de (la) alţii, economia se stinge în chinuri sau discret, dar tu, partidul, câştigi lejer alegerile la fiecare 4 ani.

Lipsa de convingeri autentice este firul roşu care uneşte formaţiunile de pe scena politică autohtonă. În făcătura asta, aşa-numiţii social-democraţi au avut „şansa" de a prinde mai cu pricepere slăbiciunile electoratului majoritar: pomana, abandonul benevol întru dependenţă, alergia la efort. Ei îşi pot juca (simula) ceva mai împăcaţi - nu se dezic de învăţăturile marxiste - rolul spre care îi împing principiile Internaţionalei roșii. Doar liberalii (indiferent de numele partidului) au avut o soartă ingrată, sărmanii... Conform tradiţiei, la ei „componenta socială ”ar trebui să conteze abia în urma celei ce ţine de dezvoltarea individuală, în funcţie de merit şi valoare. Competiţia, cadrul pentru concurenţialitate primează înaintea dirijismului de stat și a așa-numitei solidarități. Dar lîn România asta nu aduce voturi. Ca urmare, iată, ne e dat să vecuim încă o ciudăţenie din multele caracteristice locului: o găleată de partide de toate „culorile” îngrămădindu-se către un simulacru de stânga pentru a câştiga simpatia votantului.

Nu ştiu ce explicaţie cu valoare de scuză mai puteau găsi ultimii fanatici susţinători ai formaţiunii oranj-cartonate pentru „proiectul" 100% social-democrat înaintat publicităţii - să ne amintim - cu un entuziasm iepuresc, de Emil Boc cu ocazia manifestării înduioșătoarei „preocupări a eşichierului politic” faţă de valul internaţional de scumpire (isterică) a alimentelor. Oamenii ăştia care ne conduc (şi lingăii lor cu multă şcoală superioară) fie nu ştiu ce vorbesc, uitând de azi pe mâine, fie mizează cu şmecherie pe tâmpenia sau iertăciunea cea largă a electoratului.

Iată câteva mostre de gândire fără premeditare din puţul nesecat al lui Emil Boc (propuneri fantasmagorice, ce provoacă moartea lentă a ideii de alternativă în România, venite de la „singurul partid de dreapta", cum se autointitulează PDL), acum când criza e „pusă la respect” (citiți: negată), sub preșul tăcerii complice:

- creşterea venitului minim garantat pentru acoperirea creşterii preţurilor
- acordarea de ajutoare pentru încălzire şi pentru energie electrică tuturor categoriilor cu venituri reduse
- devansarea majorării pensiilor, începând cu 1 august
- acordarea de ajutoare sociale pentru persoanele foarte sărace.

Nici un cuvințel despre o strategie de dezvoltare economică, de eficientizare administrativă, de atragere a investitorilor, de tăiere-comprimare a taxelor care sufocă apetitul pentru muncă, de urgentare a construirii şi modernizării infrastructurii. Singurul bemol ceva mai liberal în toată troaca asta de socialisme şi asistenţialisme era: „creşterea producţiei agricole a României, economisirea energiei şi la eficientizarea energetică". Mă şi mir că au amintit ceva de producţie, mă tem acum, tremur: păi, ce ne facem dacă sesizează electoratul că referirea la producţie este de fapt un îndemn la muncă!? Nu te mai votează ăştia nici să mori. Aveți grijă, d-le Boc, nu trimiteți alegătorul la muncă şi la produs, ci degrabă ameţiți-l cu pomeni, că luuungă vă va fi domnia şi putereaaa - și din 2012 încolo. Crezusem că putem trăi aşa, fără să muncim, dacă profunzii gânditori „liberali-creştin-democraţi" ca de-alde Boc, Stoica, Stolojan se angajează că ne pot întreţine de la un buget la care puţini adaugă, mulţi mulg.

Răzvan Petrescu - FOXTROT XX

Citesc cu exclamaţii, à bout de souffle, Foxtrot XX, Petrescu, Razvan. Proză scurtă, frustrant de bine şi răutăcios scrisă. Stil cizelat, la vedere. Poţi să nu fii de acord cu judecăţile de editorialist ale autorului, tipărite pe foaie, ai zice, cu ştanţa cea mai frustă, nici nu mă omor după multe din ele: prea definitive pentru a fi încadrabile la "proză", totuşi. Dar te farmecă scriitura, treci cu vederea "optzecismul" nostalgic, cu obrăznicie exhibat (şi niciodată îndrăgit de mine). Un cinism vesel, de cartier bucureştean, o erudiţie de bloc comunist ticsit cu intelectuali. Insuportabil! Doldora de axiome, de aforisme ce-ţi pun la încercare răbdarea şi capacitatea de stocare a memoriei şi-ţi stârnesc afecte ambivalente. Un scris românesc, specific, o să sesizaţi: sec de România. Se citeşte pe nerăsuflate şi, cel mai important, nu merge cu nici un fel de muzică. Am oprit calculatorul de nu mai ştiu câte ori până acum, ca să nu mai aud nici măcar zgomotul cooler-ului.

Scriitura răzvanpetresciană nu „îţi amuţeşte închipuirea" (T. Capote), bine garnisită fiind cu inserturi de „calupuri informative" tonice, ci te mână ca din puşcă la pix şi la foaia de hârtie pentru a scrie o carte-paralelă, pentru a pune de-o replică polemică la Foxtrot XX, te contrariază, te provoacă. Vrei s-o contrazici de la primele pagini, dar sfârşeşti lamentabil prin a te înscrie în clubul admiratorilor.

În afară de cele inventariate deja la Sorin Delaskela, nu am citit până acum ceva scris aşa, cu cinismul ăsta autoreferențial, cumplit, nedrept, răpitor, de luat la pumni - de drag, în mod cert.

"Totuşi, la şaisprezece ani, mi s-a năzărit că moartea ar putea fi alungată prin iluzie. Şi cum literatura continua să îmi placă, îl citeam pe Bacovia, Plumb, ieşeam la câte o bere cu profesorul de română, îmi citea din poeziile lui, îndrumat de Marius cântam acum blues, vroiam s-ajung Beethoven, lumea din jur cădea în tăcere, eram fascinat de minuni, de oamenii care le confecţionau cu atâta uşurinţă, îmi doream din tot sufletul să izbutesc ceva similar, să scriu o carte mare, să scap o fiinţă de la moarte, miracolul suprem, se pare, motivând astfel şi decizia unanimă a juriului Nobel, nu atât pentru a ajuta făptura în chestiune, cât, mai ales, pentru a mi-o face pe veci recunoscătoare, numele meu ajungând celebru şi, în consecinţă, nemuritor. Pentru a atinge o asemenea performanţă, trebuia să deprind alfabetul iluziei, puteam începe cu literatura. Aşa c-am intrat la medicină."

"Trecerea fără cărţi a timpului doare ca un dinte stricat."

Adevărul minciunilor prin omisiune

Lipscani

Mircea Cărtărescu nu minte. Nu îi şade în fire. El ficţionalizează, defect profesional dobândit odată cu anii de vechime în câmpul muncii beletristice. În EVZ, Doctore, de-acum treci la treabă!, editorialistul-invitat face o nouă trecere în revistă a ororilor de astăzi, întâlnite pe străzile (de ieri ale) Bucureştiului. În titlu şi la final, pune apoi mare presiune pe "doctor", uitând cu premeditare că 8 ani de zile Capitala a fost pe mâna simpatizaţilor săi politic de culoare oranj. Doi primari PD au abandonat-o, gata sedusă, amarnic încălzită, niciodată satisfăcută. Unul e Băsescu, omulbunlatoate, plecat la Cotroceni din motive de "dragă Stolo", altul e Videanu, individul care a ajuns primare malgré soi. Dar şi-a adus măcar mandatul la final, refuzând cu cinstită grimasă un al doilea.

Cărtărescu, altfel producător strălucit de comentarii politice, crede că ne poate duce de nas prin zburdalnică omisiune. Ia o roabă de probleme "moştenite" de la administraţiile precedente (de culoare politică notorie) şi o deşartă de-a valma, fără a stabili neşte root causes, în cârca Oprescului. Deh, an electoral şi ca membru de seamă al taberei prezidenţiale, nu se face să insişti prea mult pe "moştenire", pe răspunderi, pe vinovaţi pentru stagnarea (sau lentoarea manifestată) din ultimii 8 ani. De data asta, zestrea cea împovărătoare este lăsată de o formaţiune ce se revendică din câmpul anticorupţie şi maximă competenţă. Dacă greu digerabilul Oprescu se va descurca bine la primărie, fiecare măsură a lui benefică pentru urbe se va deconta prin puncte electorale în minus la PD-L.

Nu mă încântă că, în unele dăți, distinsul MC scrie prea efeminat (auriu, ocolit, generalizând). Mai mult cu herţul decât cu creierul. Iar când se întâmplă să îndrăgească pe câte cineva de pe "eşichier", vai articolului care iese. Să te ţii, grijuliu pomelnic!

Postfoto-ul

Noaptea la 1 ştergeam pereţii. Mă gîndeam la o fată frumoasă, care flămînzea pentru trendiness, cu atîta încăpăţînare şi atît de senină; spunea că în poze orice e mai frumos, de exemplu, un şir de bănci aproape putrede înseamnă artă, o pereche de şosete, un cîine de pe stradă. Pe urmă, fata era în stare să-mi explice subjonctif-ul şi condiţionalul de zeci de ori, deşi nici acum nu ştiu ce şi cum, mai exista şi o franţuzoaică, prozatoare, care scrisese o carte pornind de la un album de fotografii.

Sandalele se topesc în asfalt. Trebuie să-mi iau o pălărie (un sombrero)

Bălăcaureat

Odată luat BAC-ul, fraudulos desigur, românul se şi crede intelighentul şi educatul care, de fapt, nu e; acoperit de note imense la materii la care timp de 4 ani a obţinut rezultate de avarie. Azi nimeni nu mai ia sub 9 la limba română, dar nici la limba străină! În schimb, câţi nu scriu noştrii, cinci metrii, copi în loc de copii, termina-ţi în loc de terminaţi, închide-ţi uşa, sau folosesc onomastică (ziua numelui - am întâlnit asta și în traducerea romanului O lume pentru Julius) în loc de „zi de naştere”...

Românul are o capacitate uimitoare a se „molipsi” (citeşte: deştepta) intelectual de la nişte note fictive, luate pe nedrept. Apoi, odată „dăşteptat”, mai aspiră şi la facultate! Deşi e submediocru. Românul prost, de 18/19 ani, devine subit „dăştept” şi amnezic (uită cât a copiat, uită de „rezolvarea” subiectelor cu sprijinul pilelor sus-puse), deîndată ce se vede cu diploma de BAC în mână, având trecută pe verso media generală: 9,66.
 

De ce vor părinţii note mari, măsluite, pentru copiii despre care ştiu ei bine că nu s-au omorât cu învăţătura? În mod normal, ar trebui să fie conştienţi că în viitor competenţa odraslelor va ieşi la iveală. Normal, am scris?... Păi, în România nici măcar companiile private, „capitaliştii”, nu promoveaza valoarea şi meritul, ci tot nepotismul, familismul primitiv, clanul. Aşadar, falsul grosolan are toate şansele de-a fi perpetuat până la pensie, pe care românul nostru o va putea încasa chiar anticipat, pentru un handicap imaginar – neurologul şi/sau psihiatrul nu ar trăi bine? –, parafat cu  ştampila înmuiată-n mită.

Altceva

Şi-a dorit întotdeauna să întrebe şi ea: "Altceva?". După ce s-a întors bărbatul său din Germania cu niscai bănuţi câştigaţi de pe urma baligii de elefant de circ, au deschis un buticaş de cartier.

A fost primul lucru întrebat, de dincolo de tejghea: "Altceva?". Era, în sfîrşit, patroană!

Fugă

Chiar în clipa asta m-aş îmbrăca şi aş da fuga să-mi cumpăr un ziar. Cum o să mănânc privat de ştirile de doi bani din paginile unui ziar?

Biruit de somn la orele 20, în timp ce mă străduiesc să citesc Orb prin Gaza. Şi cum mai devoram cartea asta la prima lectură!

Cumpăr Adevărul şi, aşezându-l cuminte pe pat, îl privesc cu coada ochiului ca pe o amantă mai veche, revenită suprinzător în viaţa mea. Mi-e atât de familiar formatul său, aşezarea în pagină, merg exact la rubrica favorită, cu ochii închişi, fonturile le-aş recunoaşte dintr-o mie. Mi-e dor de el. Chiar am impresia că îmi place şi aşa, cu alura asta ineptă, căpătată după plecarea lui Cristian Tudor Popescu.

I still have you inside me

Relaţia imposibilă cu o fată. Exorcizarea fără final. Invocarea nesfârşită a diavolului, invitarea acestuia afară din trup şi din suflet, făcută cu jumătate de gură. Ele cunosc procedura.