Lichelismul congenital românesc

Reapelul lui Gabriel Liiceanu nu m-a mişcat. Tot aşteptam să dea cu mine de pământ, să mă împingă direct la tastatură, ca să produc şi eu o reacţie în completare sau în paralel. Nimic! În schimb, are dreptate Cristian Tudor Popescu. E o greşeală naivă să te convingi că lichelismul românesc ţine de o anume orânduire politică, de un anumit partid şi numai de unul. Sau de o mână de oameni. Toţi politrucii de azi, în frunte cu însuşi prezidentul actual al ţării, sunt produse ale rasei liquea carpatodanubianopontica. Nici dracu (mai ales el) nu mai crede în inocenţa cuiva pătruns în căldarea asta cu lături neideologice care este politica mioritică. Din nefericire pentru noi, chiar conform definiţiei date de Liiceanu (lichea este acela care face posibil binele propriu cu preţul suferinţei, înapoierii altora), licheaua română poate naşte în orice familie. Nu ştiu, se transmite genetic, prin contagiune, rămâne de stabilit. Mă aşteptam la mai multă luciditate din partea d-lui Liiceanu.

CTP:
Lichelele acestea sunt mult mai proteice decât şi le imaginează Gabriel Liiceanu. Pot lua diverse forme şi vin din zone mai variate decât le defineşte Gabriel Liiceanu. Aceste lichele nu sunt generate numai de comunism, sunt structuri fundamentale putrede în acest popor, care generează astfel de creaturi, după părerea mea, în orice tip de orânduire şi în orice tip de context social.

A fost o iluzie foarte plăcută să ne imaginăm că, o dată ce comunismul a fost izgonit, vom rămâne noi, oamenii adevăraţi, cinstiţi, se duc activiştii şi politrucii. Şi rămânem noi. Ne-am făcut iluzii că poporul, noi, am fost mai puţin afectaţi de comunism, care stătea în Primăverii, în nomenclatură şi în activişti. După ’89 am fost nevoiţi să constatăm că nu era deloc aşa şi că eram marcaţi până la măduvă, noi, poporul, de acest comunism.

Bilet pentru mine

Cana cu ceai se pune pe masă, nu lîngă fotoliu.
Ziarele nu se citesc, se folosesc la împachetat şi şters geamuri.
Cafeaua infuzată nu e cafea.
Firefox nu e perfect, poate să moară şi să te lase cu ochii-n ecran.

Rolls pe drumul desfundat

Aşa cum cei care deţin Rollsul au impresia că avem şi o ţară pe măsura lui, tot astfel jurnaliştii produşi pe bandă sunt convinşi că avem o presă. Noi, însă, avem presă doar în sens literal: adică nişte role imprimând texte şi imagini prin presiune pe nişte suluri de hârtie de slabă calitate. 

Nu ştiu unde şi când aţi mai beneficiat de neplăcuta ocazie de a citi o ştire (cu pretenţie de) şoc, postată pe prima pagină!, despre un eveniment nepetrecut, doar presupus. Pârâiaşele noastre nu implică existenţa efectului tsunami, nu prea sunt şanse de uragane de tip New Orleans, nu plouă cu broaşte, nu avem rechini. 

Dar avem cutremure! Iar când acestea, contrar legilor rating-ului (cele care forţează naturalul şi firescul), întârzie să se manifeste, le anticipăm noi, dăm o poză cu o maşină de pompieri înconjurată de fum butaforic şi fătăm în chinuri titlul: Zeci de mii de bucureşteni mor cu zile la cutremur .

Mai cu seamă că în zilele astea se dă cutremur în China. Tragedia din fosta Birmanie nu putea fi simulată mediatic la noi. Dar cu cutremurul noi ne ştim bine, bem cu el, îl votăm fidel, am fost la creşă cu el. 

E uşor de realizat că modul verbului a muri a fost intenţionat lăsat în indicativul prezent. Un condiţional în acest caz ar fi re(a)dus "ştirea" la adevărata ei dimensiune: speculaţie, umplutură, rabat calitativ. Nu, verbul e uitat în prezent, poate-poate reuşesc nestimabilii ziarişti să provoace şi niscaiva panică, şi vreun infarct celor slabi de herţ. 

Pe când vestea: zeci de indigeste ziare româneşti mor de prostie?

Cine mai rămâne?

Cine mai vrea să trăiască în ţara în care un tren porneşte, o ia la drum singur (adică, fără mecanic) din gara Odorheiului Secuiesc, mecanicul prinde un taxi, aleargă după tren, îl ajunge într-un final, se caţără pe garnitură, cade şi moare strivit sub roţi? 

Continui să afirm: degeaba ai Rolls Royce, vilă, funcţii înalte când trăieşti într-o astfel de cloacă a nimănui! Dacă aş fi Rolls sau Bentley, mi-ar crăpa obrazul caroseriei de ruşine să mă aflu aici. Aşa, norocul meu că sunt doar un alt român resemnat, care încă mai tresare înaintea „bogăţiilor patriei" şi a reliefului său de şvaiţer al estului.

Evreul legionar

Tot a folosit la ceva polemica lui Radu Cosaşu cu Marta Petreu (autoare care nu mi-e neapărat simpatică, dar, când se documentează ca la carte, e greu de contestat): l-a dovedit pe „angelicul" Mihail Sebastian de „revoluţionar de dreapta". Iată că în Bucureştiul interbelic a fost posibil şi acest lucru: evreul legionar. De câteva minuţele, am citit replica Martei Petreu în Dilema Veche, nr 221, 8-14 mai 2008, şi de atunci nu pot înceta cu nişte hohote de râs acre-voioase. Mihail Sebastian, evreul, a fost şi el fascistoid la 26 de ani! Sper că această dezvăluire (oricum, de multă vreme bănuită prin „cercuri", cunoscută de însuşi venerabilul dilematic) îi va pune naibii la locul lui Jurnalul de fals purist, prea mult mitizat după '89. Cosaşu ţine, de data asta, mai orbeşte partea consângeanului său decât pe cea a Adevărului. Mai urmează să o acuze pe d-na Petreu de antisemitism.

Cu indignare şi revoltă mi-a fost dat să aflu ce a păţit scriitorul german Martin Walser (Cal în fugă - Humanitas) pentru că a cutezat să scrie un roman polemic, Moartea unui critic, în care l-ar „ucide simbolic” pe celebrul Reich-Ranicki (tot evreu la origine) - autoritatea intangibilă a criticii teutone.

Haideţi, d-le Cosaşu, spuneţi-o pe aia ultimă, replica finală, panaceul, asul din mânecă la terminarea argumentelor documentare: pentru că a dat jos de pe soclul fragil un scriitor evreu, Marta Petreu dă dovadă, de fapt, de un verde antisemitism.

Câţi intelectuali semi-români franţuziţi, fără altă operă decât una eseistico-contestatară, nu i-au pus fără oboseală pe Eliade şi pe Cioran în postura de călăi din punct de vedere moral ai lui Sebastian din cauza nefericitelor şi neiertatelor lor opţiuni doctrinare de tinereţe? Ei bine, sper să-şi mai înghită peniţele acuma! Şi limbile alea corecte.

Idei într-un Dialog

Budacul în "ardeleneşte" este târnăcop, dacă bine mai ţin minte terminologia satului în care am crescut până pe la 12 anişori. Îl foloseşti când vrei să sapi adânc într-un teren dificil. Alexandru Budac, însă, să mă ierte, nu ştiu cine e, iară el, fireşte, nu cred să fi auzit de mine. Dar eu i-am citit cu plăcere replicile limpezi, date lui Alex. Leo Şerban în cuprinsul numărului 4 (43)/aprilie 2008 al neoconservatoarei reviste ID. De fapt, în acel voit dialog, doar dl. Budac a spus ceva, dl. alș înjurând în termeni elevaţi şi afirmând multe fără acoperire şi fără a catadicsi să-şi depăşească pentrucăaşacredeu-ul, întocmai unui plod răsfăţat, caragialesc, din belle epoque. De pildă, spune că el nu consideră că embrionul uman de 4 luni este o fiinţă... Şi că moartea unui copil este mai puţin tragică decât cea a unui adult (!). Spun şi eu că nu contează ce spune el, ci ce spun fiziologia, biologia, bunul simţ, dacă nu vreţi morala creştină. Eu pot să am acum mari îndoieli, după asemenea grozăvii, şi că alș ar fi o fiinţă umană, dar... Să-l trecem pe el cu vederea.

Alexandru Budac se referă la un moment dat, ca din întâmplare, la tema mea predilectă din ultimele trei luni, să zicem: excesul de conceptualizare, falsificarea prin canonizare, prin punerea în valoare pe spezele unei cărţi, ale unei celebrităţi, ale unei teme generoase. Cu toţii procedăm aşa, mai mult sau mai puţin, când ne aşternem la scris (mai ales cei care scriu pentru "mase largi", nu ca noi, bloggerii ocazionali). Mulţi avem tendinţa să abandonăm generozitatea subiectului în favoarea admirării buricului propriu, a veleităţilor noastre lingvistico-lexicale, a rafturilor de cărţi citite. Ne profesionalizăm lectura, ne pierdem treptat inocenţa în faţa paginii nou întoarse. Gândim opera schematic, o radiografiem din scurt, o încadrăm cât ai clipi, pentru că mereu opera ni se pare că seamănă cu altceva din ce am citit deja, chiar când nu e cazul. Degrabă o aducem la ceea ce ştim noi, în loc să ne lăsăm pătrunşi de ea, aduşi noi de ea acolo unde îşi propusese.

Suferim astăzi de pe urma unui exces de conceptualizare care ne-a estropiat plăcerea de a fi simpli cititori pasionaţi de literatură ori spectatori entuziaşti în sala de cinematograf. Când deschidem o carte ori ne instalăm în faţa ecranului se poate descifra o reală istovire a gândirii şi sensibilităţii în aceste obsesii pentru "teză", "mesaj", "concept", "metodă", "relevanţă socială", "agendă". Spun "istovire" deoarece este mult mai confortabil să aplici o schemă interpretativă gata făcută unei opere de artă decât să apreciezi acuitatea cognitivă a unui scriitor, o nouă formă de exuberanţă stilistică sau un travelling cum nu s-a mai văzut (...) Cu alte cuvinte, ne pasă mai mult de ceea ce avem noi de spus decât de ceea ce vine în întâmpinarea noastră.

Pretenţii

Azi:
"Acum depinde de cît pragmatism şi cît idealism pui în munca ta. Eu, recunosc, am renunţat demult la pragmatism."
Replica e a unei cucoane sau a unei femei pe care o etichetăm rapid drept cucoană, selfish bitch sau cu pretenţii. Am observat şi nu e întîmplător că de cele mai multe ori oamenii competenţi primesc astfel de etichete. A fi cu pretenţii la noi înseamnă să-ţi faci treaba bine, să ceri respect şi demnitate de la celălalt, nu pupatul mîinii şi milogeală. Dar nu ţi se pare că vrei cam multe? ţi se răspunde cînd îţi doreşti străzi pavate, grădini curate sau dacă îndrăzneşti să speri că vei afla vreodată ce se întîmplă cu taxele pe care le plăteşti. Nu ţi se pare că vrei cam multe? e piele groasă dezvoltată, carapacea care permite unora să trăiască, pragmatismul înţeles pe un sfert, dar splendid aplicat.

Ei bine, eu da, eu vreau cam multe.

Bullaga

Aflu din scriptele lui Florin Negruţiu (năzdrăvanul mânz de la Gândul) cu neadosită bucurie că în partidul prezidenţial apar nesperate semne de rivalitate între liderii marcanţi. Care-s aceia dacă nu domnii Blaga şi Băsescu (nu are sens să mă prefac că preşedintele ar fi imparţial sau că E. Boc ar fi...lider)? Lui F. Negruţiu i se pare (din "surse") c-ar indentifica un mesaj de dezaprobare al lui Traian Băsescu la adresa prea individualistului şi promiţătorului Blaga. Pe faţă, preşedintele critică cu trimitere aşa-zisul non combat, care - zice dumnealui - ar domina actuala şampanie electorală. Dar, în substrat, Traian Băsescu ar exprima teama de buna înţelegere pe care candidatul PD-L pare să o manifeste faţă cu persoane sus-puse din alte partide importante. Iar şi mai în spate, dl. Băsescu se teme, realmente, de "creşterea" gradului de simpatie a "generalului" său în rândul membrilor pedelişti şi al poporrrului.

Că nu din motive de verticalitate morală a tăiat T.B. toate punţile de dialog cu toate partidele ţării. Ci din raţiuni pur egoiste. Pe mine nu m-a convins că ar fi eliberatorul şi decorupătorul care se ţine a fi. Văd limpede doar egocentrism, poftă de putere şi alergie dubioasă la critici.

L-am studiat în câteva rânduri pe bihoreanul Blaga. Să ştiţi că am băga mâna în foc că deţine toate tacâmurile cu care se mănâncă politica. Se exprimă bine, nu hăhăie, e ardelean dat naibii, scurt şi precis la vorbă, fără veleităţile de editorialist ratat ale preşedintelui ţării. Maistor! În plus, faţă de alt ardelean (dar mare limbist şi yesman), e vorba de Emil Boc, are curajul să-l înfrunte pe liderul maxim, şi încă "pe argumente". Ţin minte (menţionează asta şi jurnalistul Gândului) că s-a aflat ce ieşire sarcastică, dezaprobatoare, a avut Blaga în urma discursului şi celorlalte declaraţii tembele (de secretar general OTPD-L) ale fiicei preşedintelui. 

Dacă Blaga reuşeşte să-şi consolideze autoritatea în partid până la toamnă, s-ar prea putea să-i şi votez. Sigur, nu-i voi vota din afinitate doctrinară, ci ca să contribui şi eu la surparea lui El Maximo. Şi, de ce nu, la transformarea PD-L dintr-o curte de sans opinion-i într-un partid real şi rău de centru-dreapta. Cât mai la dreapta, dacă se poate.

Telecondamnat

şi am văzut, odată aşezat în fotoliu, cu ochii-n ecranul radiind de iluzii al televizorului, cum toate lucrurile devin mai frumoase, cum mi se liniştesc moleculele și neuronii, îndreptându-se către casele lor, iar priorităţile absolute prind a se îndepărta în timp cu un zumzet liniştitor; o altă zi petrecută în faţa ecranului special pavoazat pentru noi, să ne fie nouă de bine şi să fie consumată la nişte parametri normali producţia lunară de aspirine, cu pumnul le băgam pe gură şi le înghiţeam aşa, pe sec, doar nu era să pierd secvenţe preţioase deplasându-mă să iau paharul cu apă, ce stare de mulţumire, de încăpătoare neaducere aminte şi bâzâitul acesta catodic care-mi seamănă pacea în suflet, să îndrăznească cineva să-mi fure telecomanda, îmi voi cumpăra saci de baterii, saci de telecomenzi, şi-i voi aşeza la marginea patului, să-i am la nimereală, să mă împiedic în baterii, să alunec pe ele, să mi le vâr în urechi pentru a auzi doar televizorul.

Operaţia de scădere a timpului

Trecerea timpului o întrista pe Misia mai cu seamă în luna mai. Luna mai pătrundea violent la locul ei în şiragul lunilor şi exploda. Totul începea să crească şi să înflorească deodată.

***
Stăteau deci la fereastra spitalului şi încercau să-şi explice nenorocirea. Poate că se lovise la cap şi îşi vătămase toate centrele: de vorbire, de bucuria vieţii, de interes pentru cele lumeşti, de poftă de viaţă. Sau: căzuse şi se speriase de cât era de plăpândă, ce minunat e să trăieşti, s-a speriat că e muritoare, iar acum moare sub ochii lor de spaimă în faţa morţii.

***
În al trezeci şi optulea an al vieţii sale, moşierul Popielski crezu că descoperă sexul. Era un sex sălbatic şi dement, asemeni artei contemporane, asemeni Mariei Szer. Lângă pat, în atelier, se afla o oglindă uriaşă care răsfrângea schimbarea totală a Mariei Szer şi a moşierului Popielski în femeie şi bărbat. Se oglindeau acolo aşternutul răvăşit şi pieile de miel, trupurile goale smângălite de culori, strâmbăturile feţelor şi sânii goi, sexul, mădularul, spatele cu urmele de ruj întinse de transpiraţie.

Fragmente din Străveacul şi alte vremi de OlgaTokarczuk, Polirom, colecţia A TREIA EUROPĂ, 2002. O carte răvăşitoare cum numai în Europa Centrală se mai scriu. A ajuns la oferta de 1 euro pe site-ul editurii. Probabil pentru lipsa de sonoritate a numelui în urechile snobilor obsedaţi de moda Rushdie, Banana sau Pamuk.

Lansare de carte Dan Puric

Dan Puric lanseaza "CINE SUNTEM".

Memoria credinţei, ca reînviere identitară, evocată în convorbiri şi mărturisiri.

Cunoscutul actor şi regizor Dan Puric lansează volumul "CINE SUNTEM", sau despre taina identităţii personale şi comunitare trăită şi exprimată în şi prin persoana autorului.

Memoria drept cale a redescoperirii identităţii dialogice depline este pentru Dan Puric mărturisirea adevărului credinţei Învierii lui Hristos ca temei prim şi ultim al învierii ca neam.

"Cine suntem?" se va lansa pe 5 mai, la ora 19.00, într-o conferinţă de presă care va avea loc la Sala Rapsodia, strada Lipscani nr.53.

Titlul este dat de un capitol din carte al cărui conţinut îl reflectă pe cel al unei serii de conferinţe cu acelaşi nume susţinute la Bucureşti, Cluj, Oradea, Arad, Iaşi şi Constanţa, conferinţe care s-au bucurat de un real succes în rândul publicului.

"Oricine işi iubeşte ţara şi neamul, valorile lor identitare şi perene, are, citind această carte, ocazia unei întâlniri simpatetice, mirabilă şi stimulativă pentru solidarizarea cu ele." (prof. Univ. Dr. Gheorghe Ceauşu)

"Antrenamentul de uitare la care este supus poporul român, astăzi, face ca gândirea şi inima sa se rotească pe loc şi, din această rotire în gol, paradoxal, o dată cu trecutul, dispare şi viitorul. El, omul de azi, pedalează zadarnic într-un prezent continuu. A locui cu fiinţa doar într-o dimensiune a timpului – şi aceea distorsionată – înseamnă moartea lentă, dar sigură a identităţii" - spune Dan Puric în cartea sa.

Volumul este publicat sub egida editurii Platytera, are 176 pagini si va fi disponibil in librării cu un preţ începând de la 18 RON.

Rubrica de anunţuri

:) Încă nu-mi vine să cred că am biletul!

Jazz în Iaşi de săptămîna viitoare.
(iar marele anunţ e că am încercat să fac ordine în bibliotecă şi am renunţat din cauza atîtor cărţi necitite)

later edit: Plouă plouă plouă plouă.

Adverbul acordat

Aşa-i de linişte că pot să o respir încîntată.

Am avut ieri imaginea apocaliptică a bisericilor cu difuzoare şi ecrane mari pe ziduri, aşa încît orice credincios de balcon să poată vedea şi auzi ce se întîmplă. Cum ar veni, sunteţi serviţi (groaznic!) la domiciliu.

Am trecut fără să mă mai strîmb (la ce bun) peste feminismele lui Atwood, care se ivesc clar oricît le-ar suci şi răsuci în contrariu.

Nici apariţia unei fete cu zîmbet sclipitor (cîndva), cu mîna plină de inele şi grijă pentru "făcutul sprîncenelor" (acum) nu o să îmi strice zen-ul.

Alegeri U.S.A.

Ştiu, e jalnic să-ţi dai dreptate de unul singur. La fel cum nu prea dulce e şi să scrii publicului mut. Dar azi mă gratulez. Am avut dreptate! Şi anume, în articolul despre campania electorală din SUA şi situaţia candidaţilor, tendinţe, analiza Associated Press/Yahoo - "It's not that I'm that much in favor of McCain, it's the other two are turning me off". Când scriam despre conservatorismul congenital al electoratului alb nord-american. Şi când mai scriam despre joaca de-a plimbarea făţarnică pe lauri şi petale de flori a lui B. Obama prin America, ieşit victorios în urma mai tuturor dezbaterilor, favoritul stângii intelectuale de peste ocean, câştigătorul din eseuri, eroul neîntrecut al paginilor de comentarii din marile ziare.

Iată că apar primele întrebări ale analiştilor cu privire la problema rasială (tot mai aplicabilă, se pare, a desluşi situaţia deja vitregă în care se învârte de-o vreme Obama), după ce că şi în Pennsylvania H. Clinton l-a întrecut. La mustaţă, e drept, dar e din nou în frunte. Eu am zis-o, americanii (din câte nu-i cunosc eu) au o secretă plăcere în a-şi imagina "cum ar fi dacă"... Eh, dar când se apropie momentul realei confruntări, sedimentul tradiţiei, sănătoasa şi imobila prejudecată burgheză grăiesc out loud. Când au simţit că pot scăpa din mână micul lor joc de-a toleranţa, "gulerele albe", votanţii democraţi albi şi cei în vârstă au întors voturile către doamna Clinton. Bine, lucrurile nu-s tranşate încă. Dar mi-a picat bine să mă confirm...

But just when it seemed that the Democratic Party was close to anointing Mr. Obama as its nominee, he lost yet again in a big general election state, dragged down by his weakness among blue-collar voters, older voters and white voters. The composition of Mrs. Clinton’s support — or, looked at another way, the makeup of voters who have proved reluctant to embrace Mr. Obama — has Democrats wondering, if not worrying, about what role race may be playing. (sublinierile îmi aparţin)

For Democrats, Questions Over Race and Electability