Alunecare

Bănuiesc că l-am visat în mai multe rânduri. Ajung, și nu-mi dau seama cum, „ca prin farmec”, pe palierul unui bloc nu foarte înalt. Întotdeauna mă regăsesc acolo sus, fără introducere, fără să-mi amintesc vreo cale de întoarcere. Aș fi obligat să mă cațăr peste balustrada balconului pentru a coborî. Și numai gândul ăsta e suficient cât să-mi provoace o stânjenitoare senzație de frică amestecată cu o suspect de plăcută amețeală. Am impresia că în alte rânduri alesesem această cale disperată a escaladării balconului, reușind să ajung la sol, însă cu prețul unei terori grozave, încercat de un rău de înălțime înfiorător, tălpi electrizate, furnicăturile spaimei, senzație de înțepenire și imboldul absurd de a nu mă opri. E ciudat că în episodul ăsta nu mai trebuie să urc, însă până și coborârea, care e de fapt o cădere frânată, o convertesc într-o părere de performanță!

Mai bine aș rămâne sus, îmi dă târcoale un gând. Pentru totdeauna. Decât să risc o descindere „neconvențională”, căci nu se arăta prin preajmă nici o scară. De pe balconul „nostru” trebuia să săltăm pe cel de dedesubt, după care ziceau unii că ar fi simplu. Având aceleași probleme cu înălțimile, B decide în acest vis să sară și o face fără să amâne, surprinzându-ne, ca și când ar fi vrut să scape odată, să evadeze din ceva-ul care ne ținea prizonieri. Cei rămași ne împărtășim bănuiala descurajantă că locatarii acelui bloc nu coborau nicicând.

B cade cu o bufnitură destul de „promițătoare” pe trotuar, nu știu în ce stare este, dar simt că n-a pățit nimic. Eu mai am de stat. Străbat încă o dată holul, studiez cu suspiciune toate treptele ivite în cale ca la comandă, încerc să intru în vorbă cu niște oameni care aveau aerul a fi venit totuși de undeva de jos și se îndreptau către apartamentele lor. Mi-e oarecum teamă să-i privesc în față, teamă că sunt cu toții bătrâni cărora nu le pasă dacă-și mai părăsesc vreodată casele sau nu. Refuză să-mi spună care era ieșirea, ba mai rău: îmi indică piste false: un horn îngust prin care aproape aș primi să mă strecor, dar nu are scară..., orice, numai să nu fiu obligat să mă cațăr și să fiu iarăși terorizat de teama de înălțime.

Om mai vedea.

Evreul legionar

Tot a folosit la ceva polemica lui Radu Cosaşu cu Marta Petreu (autoare care nu mi-e neapărat simpatică, dar, când se documentează ca la carte, e greu de contestat): l-a dovedit pe „angelicul" Mihail Sebastian de „revoluţionar de dreapta". Iată că în Bucureştiul interbelic a fost posibil şi acest lucru: evreul legionar. De câteva minuţele, am citit replica Martei Petreu în Dilema Veche, nr 221, 8-14 mai 2008, şi de atunci nu pot înceta cu nişte hohote de râs acre-voioase. Mihail Sebastian, evreul, a fost şi el fascistoid la 26 de ani! Sper că această dezvăluire (oricum, de multă vreme bănuită prin „cercuri", cunoscută de însuşi venerabilul dilematic) îi va pune naibii la locul lui Jurnalul de fals purist, prea mult mitizat după '89. Cosaşu ţine, de data asta, mai orbeşte partea consângeanului său decât pe cea a Adevărului. Mai urmează să o acuze pe d-na Petreu de antisemitism.

Cu indignare şi revoltă mi-a fost dat să aflu ce a păţit scriitorul german Martin Walser (Cal în fugă - Humanitas) pentru că a cutezat să scrie un roman polemic, Moartea unui critic, în care l-ar „ucide simbolic” pe celebrul Reich-Ranicki (tot evreu la origine) - autoritatea intangibilă a criticii teutone.

Haideţi, d-le Cosaşu, spuneţi-o pe aia ultimă, replica finală, panaceul, asul din mânecă la terminarea argumentelor documentare: pentru că a dat jos de pe soclul fragil un scriitor evreu, Marta Petreu dă dovadă, de fapt, de un verde antisemitism.

Câţi intelectuali semi-români franţuziţi, fără altă operă decât una eseistico-contestatară, nu i-au pus fără oboseală pe Eliade şi pe Cioran în postura de călăi din punct de vedere moral ai lui Sebastian din cauza nefericitelor şi neiertatelor lor opţiuni doctrinare de tinereţe? Ei bine, sper să-şi mai înghită peniţele acuma! Şi limbile alea corecte.

Cezar PAUL-BĂLTESCU

E grea misia asta de analist media. Stai dracu' cu ochiu-n televiziuni până-ţi sare arcul din el, scrii cronici despre emisiuni tot mai idioate, măsori ratingul cu metrul de croitorie, devii obez de la zapping. Ce să spun, muncă de creaţie, îţi trebuie şcoli, mastere şi doctorate ca să te poţi esprima competent despre ce se vede pe sticlă. Uite, am o compasiune adâncă, de dimensiuni prăpăstioase pentru inşi de teapa şi valoarea lui C.P.-Bădescu şi Iulian Comanescu. Eu aş propune înfiinţarea de burse pentru astfel de eroi ai neamului. Să cotizăm cu toţii ca ei să poată liniştiţi să-şi vadă de monitorizarea audio-vizualului, spre liniştea noastră, spre menţinerea unei ridicate ştachete valorice pentru producţiile media. Să-i trimitem mai des la Paris, pe rive gauche, sau, ce naiba, în Saint-Germain, arondismentul 6, la o cură de cafenele.

Nu de alta, dar mă înmoaie la herţ opera de largă întindere a lui Paul-Bădescu şi m-am gândit că măcar cineva, în afară de curtea de pe blog, să i-o recunoască.

Că, de exemplu, în Dilema Veche... recentă, CPB-ul de pază al presei româneşti pare a fi identificat secretul succesului lui Cristian Tudor Popescu - adică un jurnalist cu o talie profesională în comparaţie cu care CPB rămâne veşnic un aspirant bălos în lotul de juniori cu pile la antrenor. Şi anume, acest secret cu care Botescu rupe tăcerea, sparge gheaţa şi smântâna de pe oala cu lapte acru este: încruntarea.

După cultura formată în contact cu sticla şi cu tubul catodic a lui CPB, Cristian Tudor Popescu nu ar fi cine ştie ce somitate a presei autohtone, nicidecum o autoritate învestită ca atare pe drept, graţie vreunui talent stilistic, polemic, reportericesc. Ci creaţia şi creatura unui public îndeobşte televiziv şi, de aceea, îngăduitor în iubirile sale. Nu contează cei mai bine de 15 ani de articole şi editoriale din Adevărul, Adevărul Literar, Gândul, scrise încă din vremea în care CPB nici nu visa nici măcar la curtea actuală de pe blogul personal, darmite la a deveni o celebritate a Dilemei (eh, dar noroc cu excrementul auriu produs odată cu lansarea numărului, mai mult scandalos decât documentat, de demitizare a Eminescului).

Da, CTP "joacă" dintotdeauna un anumit personaj, cum de unde ştiu, întrebaţi-l pe Bădescu. Ştie el, poate mai bine ca însuşi împricinatul. Nu există nici o prezumţie de autenticitate. Nu, CTP nu poate fi chiar aşa în viaţa de toate zilele, adică cinic, sarcastic, strâmbăcios, mereu pus pe critică. Încă ceva: CTP nu e sărac. El, aţi dedus, "joacă" şi sărăcia, dar nu e, degeaba vine la tv mereu în haine de second hand. E putred, taicule, de bogat. E cu cei puţini, ţi-o jur. Pe foc cu ei, cu îmbuibaţii!

Către finalul articolului-popcorn din prestigioasa revistă - care-l rabdă aşa inept cam de multişor - CPB eructează sentinţa fatală, cu care speră în sinea lui de pitic de presă să-l cureţe pe "crucişător". Obrazul i se face aproape vizibil verde-colebil şi telecomanda de pe genunchiul soios nu-l mai ascultă: "Desigur, în ultimul rînd, la toate aceste calităţi se adaugă nervul de pamfletar şi abilităţile stilistice ale lui Cristian Tudor Popescu – dar asta doar în ultimul rînd." Sublinierile îmi aparţin.

Sper ca pseudo-scriitorul ăsta de conjunctură să nu nimerească pe aici, nu de alta dar dacă îmi lasă vreun cumentariu indigest, precum textul meu de mai sus (DAR cum altfel să scrii despre un pitic cu aer academic şi fără de talent?) îl voi bântui la el pe blog şi pe unde-şi mai depune non-creaţiile de acum şi până la pensie. Adică, nu mă duce el în pragul apoplexiei în timp ce-mi rumeg burghezeşte Dilema, doar că într-o zi nu a avut orgasm la remote.
Încruntătura de succes

Something to ţinut minte

Împins până la refuz în urechile acului, firul de aţă sfârşi prin a se zburli rău de tot, refulându-şi opririle și pornirile animalice domestice sau sălbatice că nu creştea numai oi de casă ci şi din acelea care nu pot fi aduse decât cu de-a sila prin curţile domneşti ale oamenilor de coarne sau de bunăvoie n-are importanţă de ce anume, ideea pregnantă (cam în luna a 4-a, ca la Mungiu) e aceea de bunăvoinţă, de caritate, de aplecare asupra grijilor semenilor noştri până la un nivel la care everyman ameţeşte, dar să vedem cine rezistă mai mult aşa, aplecat, fără a-i veni să cadă normal, obişnuit, lin, cu capul în jos, în alegerea proprie.

Fără a fi constrâns de cineva anume, Stere supse berea aceea de doi bani, de la două oi, până la ultima picătură şi încă tocmai acea picătură care a umplut odinioară paharul, uluitor de tare, adică până la buza hăului din care mâncau porcii fără a se gândi că ar mai fi cazul să se sature uneori, nu neapărat permanent. Dureros, călcâiul lui Achile, privat de vizitele pietrei ponce, fuma o ţigară cu sabia lui Damocles ăla deasupra capului şi-şi spunea în mintea lui tot felul de lucruri verzi şi uscate ca iasca, bune de făcut focul la baie cu coceni de porumb, dacă scăpărai scânteie cu cremenea, dar nu neapărat în cele mai multe cazuri.