Starea nu mi-e nici bună, nici agravantă, sunt agitat, ocupat, sau așa mi se pare, poate că sunt dezobișnuit de astea, dar ocuparea asta are și părțile ei bune. Zilele trec cu repeziciune. Către ce anume, nu știu. către moarte? Da. E cel mai facil răspuns, e la îndemână, în lipsa altuia ce ar necesita mai multă gândire. Moartea se află, în mod cert, la capăt, așteptând. Dar, până la ea...
Până la ea, pagini de caiet umplute, cărți citite conform unui plan aproape cincinal, conflicte fără miză, iscate din senin, dispute sterile, enervări păguboase, zile lungi - cu soare - risipite, prizonier al întrebării să ies sau să nu ies, să rămân, adică, în adăpostul liber de ispită al casei, lecturi, note, neplăceri, câte un zâmbet, un hohot izolat, sunând psihopat, suspine sfâșietoare, o mâncare cu gust bun, gătită cu plăcere, un somn neliniștit, trezit devreme, culcat târziu, priviri fără rost în ochii altora, dialoguri mute, contrafactuale (ce ar fi fost dacă).
Mesaje aruncate la întâmplare, evitarea unor întâlniri, numărarea fără spor a banilor ce se împuținează.
Stau acasă. O zi de detașare, fără mutre, roluri, falsități sociale sau onestitate camuflată în umor căznit. Îmi pasă. Încerc să nu. Eu nu sunt tatăl. Sunt un coș deasupra sprâncenei stângi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu