Ce așa mare lucru o fi să locuiești în Timișoara? Orașul ăsta, luat la bani mărunți, n-ar merita nici căcatul după care o familie de blochiști trage apa (sau n-o trage, dacă respectiva familie trăiește în același apartament cu socrii/bunicii zgârciți).
Hei, nu toată ziua trageți apa aia, că eu plătesc întreținerea, stai în casa mea, eu fac legea aici, te descalți la ușă - ușa mea, da? -, te sinucizi când spun eu, nu tu comanzi!
Vii, te instalezi în Timișoara, după care te pui să-ți croiești narațiuni înfrumusețate despre cum stai tu în Timișoara, cât de bine e, ce bine arată numele orașului în buletinul tău preschimbat, ieși pe balconul închis, te întinzi de pocnesc încheieturile, și continui cu narațiunea cosmetizată: merită osteneala, zgomotul continuu, praful, căcatul pe care-l mănânci la locul de muncă, oricare ar fi acela, de la șefi, de la subșefi, de la colegi mai „complicați” decât tine, de la mine pân' la tine...
Traversezi orașul alături de boii și de vacile din trafic, participanți mereu furioși, îmbufnați, sătui, îmbuibați, cu bani suficienți, dar cu viață de căcat, căci viața îți poate fi de căcat chiar dacă ai de toate alea.
Eu prefer să n-am de toate.
Vreau doar liniște, armonie, pădure și cărți. Pădurea aproape, vecini invizibili, pace, plimbări domoale, un câine sau doi, rafturi de cărți dragi, stilou și hârtie ca să scriu pentru uzul propriu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu