Aud de aici, din casă, ecourile cântecului unei privighetori. Mi se strânge inima. Dacă și acum cântă, înseamnă că nu și-a găsit deocamdată perechea. E târzior. Timp ce trece. Știu că nu va dura veșnic. Nici dorința ei.
Pisica îmi urmărește pasiv-curioasă stiloul alunecând în zigzaguri blânde pe hârtie. Nu închide cu totul ochii, nu cumva sa-i scape vreo literă.
Primele 2 volume ale jurnalului gidian (A. Gide) m-au acaparat mai mult. Omul devine tot mai teoretician, mai uscat și obsedat de propria operă, timp în care, fără să-și dea seama, adevărata lui mare operă devine Jurnalul, în care scrie despre opera deja scrisă, nemulțumit de felul în care îi era receptată.
Cum ar fi asta: „Forța legăturilor provine din convingerea chinuitoare că este vorba despre ceva excepțional, unic, de neînlocuit, ceva care nu ne va mai ieși niciodată în cale.” (André Gide)
Sau, tot el: „Azi nu pot să văd în jurul meu decât goluri; ceea ce îmi lipsește; ceea ce am ratat.”
Dorințele trezite îmi făceau verile insuportabil de frumoase! N-avea importanță în ce măsură mi se împlineau. Conta că îmi erau treze.
Proust: „Îi caut pe cei puțini, dar în stare să mă înțeleagă, și fug de ceilalți.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu