De suflet

Ca să nu ne îndepărtăm de suflet. La hipermarket, în hol, un tânăr trântit pe jos mâzgălea o pancartă pentru destinația Foeni, unde voia să ajungă împreună cu prietena lui, folosind autostopul. Doi rucsaci mari cât spatele, decolorați, haine jegoase, dar nu despre asta e vorba, ci despre ceva ce mira-m-aș să fiu capabil să redau în scris.

Fata! N-avea nici un chip. Nimic memorabil în trăsăturile ei, poate doar prospețimea încă rotundă a pielii. Însă proporțiile sale fizice... Picioarele lungi, nu neapărat nesfârșite, nu era mai înaltă de 1,70, nici urmă de celulită, nici de activități sportive, totuși. Genul de carnație genetic impecabilă.

Mi-am imaginat cum îmbrățișează. Cum îl îmbrățișează pe el în spasmul dragostei, așa murdară și brozată cum era. Sâni fermi, medii, pantaloni scurți de tip army, unisex, dar scurtați până imediat sub fund. Pășea cu o mândrie abia stăpânită - atrăgătoare prin dezinvoltura ei, nu prin vreo ținută căutată. Trupul semiîmbrăcat, băiețos, urla: sunt femeie! Sau pe cale să devin una. Și, când va sosi momentul, n-o s-o fac cu discreție.

O reală apariție. Întreg mall-ul de bronzate cu pipeta, înveștmântate fără cusur, pălește în ochii mei, puși față-n față cu așa o arătare.