M-am cam pripit cu entuziasmul (împrumutat în bună măsură de la "prietenul" Marius Chivu), atunci când am cumpărat cartea lui Cătălin Mihuleac - Ultima țigară a lui Fondane și când, îmbătat cu anticipație de ceea ce m-ar fi așteptat apucându-mă să citesc glorioasa achiziție, m-am înfipt într-o halbă blondă la Cafeneaua verde.
Volumul de proză scurtă (și nu microromane, cum exagerează pe coperta a 4-a redactorul Polirom/Cartea Românească) n-are înălțimea, nici profunzimea prozelor - ca să trântesc niște nume la întâmplare - scriitoarelor Anca Vieru și Lavinia Braniște. Miezul lor anecdotic este de necontestat, viu și captivant, însă umorul autorului n-aș ezita să-l cataloghez drept "prolix", creat din orice și oricând, și, la un moment dat - previzibil, dacă nu obositor. Calambururi neavenite (probabil că a uzat aici de toate cele colectate în jobenul personal), regionalisme preluate nediscriminatoriu de peste tot, în ciuda faptului că prozele au ca protagoniști evrei moldoveni (în majoritatea lor).
Umor și (iar) umor, chinuit, de multe ori artificial, pus cu mâna, neobosit umor, umor cu orice preț; frazele - prilejuri pentru parade cu jocuri de cuvinte, risipindu-mi repede atenția, derutată de înțelesuri ce n-aveau a face cu mersul narațiunii. Pe la jumătatea cărții, ochii îmi fugeau deja, de capul lor, către numărul paginii (semn rău, cum că aș vrea să se termine). Jocuri, giumbușlucuri lexicale, bune pentru revista satirică Urzica (cine o mai ține minte?), mai slabe calitativ decât în vechiul Cațavencu, dar nu potrivite pentru o literatură "serioasă" (și nu înțeleg sobră prin serioasă!), de raftul întâi.
Poveștile rezistă, subiecte destul de puternice, tematică frapantă, însă pare că autorul n-a avut suficientă încredere în miezul lor, preferând să apeleze la scamatorii, la prestidigitație de vocabular, unde mai pui schematizările caricaturale, demonstrative, ca pentru a le "contrafortifica" acolo unde nu era cazul...
Toate astea le-am scris dintr-o suflare. N-am motive să revin asupra lor. Lectura cărții am isprăvit-o, totuși. Am rămas cu îndoieli dacă ar fi - sau nu - bună de dăruit. Cu regret, M. Chivu! Nu neapărat tot ce e proză scurtă se mănâncă (din ochi)!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu