Caietele lui Don Rigoberto (M.V. Llosa, Humanitas), urmare mai elaborată, dar nu neapărat mai bună (nici mai slabă) a Elogiului mamei vitrege, se despică greoi în palmele mele obosite de atâta lectură, cartea se desface cu sunetul specific cărnii semicongelate, tocmai scoasă din lada frigorifică.
O carte despre iubirea perversă, ce se lasă greu a fi iubită. Estetismul intelectualilor și perversiunea merg mână-n mână. Nu că doar intelectualii ar fi perverși pe lumea asta. Ei sunt mai rafinat-perverși (perverși la modul rafinat - ar scrie Marius Chivu).
Romanele-s mai frumoase citite în hălci mari! Nu o pagină pe seară. Își pierd înțelesul. Nici douăzeci. Ci o jumătate de carte pe zi! O carte pe zi. Dar nu mai mult de una pe săptămână. Mai mult, devine numai o larmă a literelor. În cazul jurnalelor, memoriilor, poeziilor e de aplicat o altă tactică. Fragmentarea.
Un comentariu:
Și mie îmi place să citesc cum zici tu în ultimul paragraf. :)
Trimiteți un comentariu