Nick (from the) Cave

Hiroshima

The NYT: "Technological progress without an equivalent progress in human institutions can doom us,” Mr. Obama said, adding that such technology “requires a moral revolution as well.”

Nu sunt un admirator al lui Obama, dar...

Maimuța evoluată, care este omul din zilele noastre, nu e suficient de responsabilă ca să țină pasul moral cu progresul tehnologic. Suntem mult prea avansați tehnologic pentru cât de înapoiați suntem încă în plan spiritual.

Suntem tot niște golani, mânuitori pricepuți de gadgeturi care ne depășesc inteligența și simțul etic.

De ce mă tem?

"Există de când lumea o categorie de oropsitori ai vieții, fanatici care interzic fericirea, osândesc plăcerea, detestă râsul și persecută inteligența. Ei obțin întotdeauna stima imbecililor și izbutesc recurent să instaureze o formă sau alta de teroare." 

(Alexandru Paleologu - Despre lucrurile cu adevărat importante, Polirom, 2005)

cel mai grozav loc din această lume

„De fapt, momentul în care ies dintr-o librărie cu plasa plină cu cărţi, momentul ăla în care sacoşa devine o extensie a respiraţiei mele, când anticipez şi măsor totul în mintea mea, ăla-i momentul meu de glorie. Ăla-i începutul unei mari bucurii. 

Am făcut-o: am citit peste tot şi a fost bine. Ca şi când, atunci când citeşti, ajungi într-o intimitate absolută, tu cu tine, aşa cum eşti tu, aşa cum numai tu te poţi cunoaşte pe lumea asta. Mărturiseşti tot adevărul, rosteşti toate cuvintele. Cu fiecare carte, mai zdrobeşti o uşă, mai spargi un tavan, pătrunzând, tot mai adânc, în cel mai grozav loc din această lume: la tine în creier.” (Lavinia Bălulescu) 

 Citeste mai mult: adev.ro/o7rnmf

Plictis de grevă

Nu știu dacă v-am mai spus, dar grevele astea din Franța au început să mă plictisească. La început, mă iritau. Acum e doar plictis. De la vârsta pubertății încoace, am crescut bombardat cu știri despre diverse greve, proteste și violențe de stradă petrecute în Franța. Mi-a ajuns. Acum toate sunt, pentru mine, doar un zgomot neplăcut, un zgomot de fond.

Altădată i-aș fi măsurat cu parul pe participanții la nuit debout - ăia beliți, murdari, răsfățați, ori le-aș fi tras palme până la înroșirea fețelor lor tâmpe, desfigurate de o furie disproporționată în raport cu nivelul de trai îndestulător asigurat de statul francez (înalta calitate a vieții, cea mai mare speranță de viață din UE nu sunt semnele penuriei sau ale represiunii). Nu voiam să cred că ipocrizia poate naște violență!

Mă dezgustă într-o asemenea măsură protestatarii francezi din toate timpurile, încât tot ce aș face ca să le îndeplinesc revendicările anti-reformiste & anti-liberale ar fi să golesc peste capetele lor îndestulătoare vagoane cu căcat!

Cum naște obsesiunea

Jeni Acterian: 

"Oare-l iubesc pentru că-mi rezistă, pentru că mă fierbe? Probabil că asta este totuși una dintre cauze. Atitudinea asta a lui în doi peri este una dintre cauze. E categoric seducător un om care nu știi precis ce vrea, ce e, ce gândește. Dar nu e asta totul."

"Sau sunt nebună și e o iluzie creată de dragostea mea pentru el și de foarte naturala dorință de reciprocitate (...)."

Da, da, da! :) Ăsta e rezonul: iubim pentru a fi iubiți (cum am mai fost cândva). Ne iubim pe noi înșine în celălalt, pentru a-l face suportabil. Și merituos. Odată "făcut" suportabil și merituos, avem justificare de a-l iubi și mai aprig. Apoi, tot ce eu însumi am proiectat în el/în ea se preschimbă în așteptări (indicatori de performanță) și, inevitabil, în dezamăgiri. 

Persoana iubită nici nu e nevoie să ne dezamăgească prin vreo faptă sau vreo spusă proprie. Ne dezamăgim noi singuri, supraevaluând-o cu de la noi putere prin acea țesătură de așteptări pe care o aruncăm asupră-i, de cele mai multe ori fără a i le dezvălui.

Când e limpede că indiferența (răceala, cumpătarea, distanța) persoanei iubite ne sporește dragostea și atracția nu știu de ce ne mai trebuie dovezi despre latura sanatorială a îndrăgostirii! Dintr-o nelămurită formulă (socoteală) interioară rezultă înclinația de a poza în vulnerabili și lăcrimoși înaintea cuiva pe care-l dorim cucerit de partea noastră. Dacă ăsta nu-i un act infantil atunci ce e?

don Rigoberto

Caietele lui Don Rigoberto (M.V. Llosa, Humanitas), urmare mai elaborată, dar nu neapărat mai bună (nici mai slabă) a Elogiului mamei vitrege, se despică greoi în palmele mele obosite de atâta lectură, cartea se desface cu sunetul specific cărnii semicongelate, tocmai scoasă din lada frigorifică. 

O carte despre iubirea perversă, ce se lasă greu a fi iubită. Estetismul intelectualilor și perversiunea merg mână-n mână. Nu că doar intelectualii ar fi perverși pe lumea asta. Ei sunt mai rafinat-perverși (perverși la modul rafinat - ar scrie Marius Chivu).

Romanele-s mai frumoase citite în hălci mari! Nu o pagină pe seară. Își pierd înțelesul. Nici douăzeci. Ci o jumătate de carte pe zi! O carte pe zi. Dar nu mai mult de una pe săptămână. Mai mult, devine numai o larmă a literelor. În cazul jurnalelor, memoriilor, poeziilor e de aplicat o altă tactică. Fragmentarea.

Lecturi. Laturi. Lături

Nu mai pot citi decât lucruri care mă "răscolesc". (Cioran - Caiete, Humanitas, 2016)

Uciditate

"La ce oare îți servește luciditatea decât la a-ți otrăvi viața și a te face incapabil pentru altceva decât pentru suferință? Este adevărat că asta ne dă un fel de satisfacție superioară. Faptul că vedem limpede în unele colțuri unde oamenii, în general, nu fac decât să se împotmolească în prostii și iluzii ne dă o conștiință oarecum a superiorității noastre. Amară superioritate însă, și asta numai atunci când ne confruntăm cu vulgul. Căci ce-ți rămâne din toată luciditatea atunci când, în loc să te compari cu proștii, te gândești la tine? Gust de cenușă și o sinistră neputință." 

Jeni Acterian - Jurnalul unei fete greu de mulțumit, Humanitas, 2015. 

westbam feat Katt Rockell - Rebel Heart

10 mai

Mayday

Plăcuta povară a lecturii

Sunt tot mai puține cărțile care îmi plac.

Ajunsesem la un impas cu lecturile mele, înainte de Paște. Niciodată noptiera n-a fost atât de plină (sufocată) de stiva de cărți (pe care a și trebuit să o împart în două stive mai mici, ca să evit prăbușirea). Cauza: începusem prea multe cărți grele și prea multe tomuri masive! Cărțile-lubrifiant (eseistică, proză scurtă, romane de mică întindere sau lesne de parcurs - ca Noi a lui David Nicholls), care în cazul meu funcționează ca parafina pentru schiuri, lipseau cu desăvârșire de la îndemâna mea.

Am luat la relectură Cartea de nisip, cu care mă aflu (împotmolit) la jumătatea ei, taman acolo unde prozele se comprimă, fără ca asta să le confere un plus de claritate, din contra, textele sunt și mai cu tâlc decât în prima jumătate a volumului! De peste un an mă regalez cu Analiza viselor a lui C.G. Jung, în ritmul aproximativ de o sesiune sau două pe zi de lectură (capitolele cărții sunt sesiunile de dezbateri, de fapt). Analiza... este genul de carte care îți urnește mintea, desfrânează fluxul ideatic, tentația polemică, dorința de a afla mai mult, senzația (uneori înșelătoare) că știi mai multe despre tine însuți și te trimite direct la foaia de scris. Versurile lui Ivănescu, selectate de Al. Cistelecan pentru Humanitas - nu citiți niciodată Borges și Ivănescu în paralel, vi se va învârti creierul în sens invers, ca un cub Rubik, cu scrâșnete!

Ce a mers, până la un punct, fără noduri a fost Jurnalul unei fete greu de mulțumit (Jeni Acterian). Tobă de carte, femeia asta! Totuși, când am început să mă prind în legătură cu sensul titlului, ritmul mi-a încetinit. Până la oprire. Dar i-am atins și ăsteia jumătatea! Din pudoare, din exces de rațiune, Jeni Acterian nu reușește să-și definească mal de vivre-ul. Însă suferința ei este cât se poate de concretă (și, deocamdată, fără obiect). Intuiesc că pricina e singurătatea, iar a singurătății pricină este unicitatea personalității lui Jeni, altfelitatea ei printre cei mai mulți tineri (și colegi) din generația sa. Singurul cu care rezonează (dar care o cam ignoră, consumat de abisul propriu) este Emil Cioran. Mai am o bănuială: tânjea după dragostea împărtășită. Înclinația ei către mizantropie aș întrevedea-o mult diminuată de explozia spontană a unei iubiri împărtășite. Or, până atunci, preferă să se „consoleze”, disprețuind deschis mediocritatea celor de vârsta sa și a profesorilor (cu excepția lui Nae Ionescu, de care suspectez că era îndrăgostită).

Am făcut imprudența să dau cep și Patologiilor excesului de Marc Valeur, Jean Claude Matysiak, încălcând astfel regula de aur: o singură carte de psihologie în curs de lectură. 

Mai citesc, sporadic: Ioan-Paul al II-lea, În mâinile Domnului. Însemnări personale 1962 - 2003. Zilnic: Eseuri de îndrăgostit, Alain de Botton - nu e chiar o carte epocală, cum au lăsat să se înțeleagă niște intelectuali, peste ale căror opinii mai dau uneori prin presa culturală. Există, în carte, fragmente de citat în întregime și fragmente aride, cu substantive fabricate din infinitive, bune de exersat săritura în lungime. Pur și simplu, ochiul și mintea n-au câteodată pe ce anume să se oprească pentru o gândire tihnită. Abstracțiuni cretoase, îndulcite cu ceva ficțiune ce face volumul, în ansamblul său, digerabil. Mi-a trecut prin cap inclusiv gândul abandonului. Partea în care iubirea începe să se deșire este de la o poștă cea mai interesantă. Într-o seară, dând peste ea, mi-a alungat și somnul ce mă toropise! Imposibilitatea iubirii cu de-a sila e tratată cu un realism neîndurător, însă tonic.

Ca urmare, am hotărât că așa nu se mai poate. În weekend, am smuls din raft Raymond Carver - Despre ce vorbim când vorbim despre iubire și-am isprăvit-o în câteva ore. Apoi, urmând un sfat (sau o recomandare) pe care eu însumi l-am notat pe acest blog acum câțiva ani, am trecut la o culegere de nuvele marca Henry James - Desenul din covor (BPT, 1986). Orice impas de lectură poate fi surmontat cu o scriere (sau mai multe) de-a lui H. James. Chiar citeam și subscriam, recent, la părerea tranșantă a unuia dintre biografii americani ai lui James: orice rateu literar al lui H. James este superior multor succese ale altor scriitori celebri.