Dinozaurar

Nu mulți știu, și cui i-ar păsa, de altfel, că eu sunt un dinozaur. De ce? Pentru că, de exemplu, „am făcut” armata. Da, am apucat-o. Un an întreg, nu studențește. Cu toate că am încercat din răsputeri să o fentez.

N-aveți teamă, nu va urma o anecdotă sălcie din timpul „satisfacerii”. Nu sunt nici mândru că eu „am făcut-o” și voi nu. Aș ieși învins dacă aș arăta acum mândrie. Prost e cel ce nu a reușit să-i scape.

Cât timp îmi sunt respectate libertatea și inițiativa, prea puțin m-ar preocupa în ce țară trăiesc. N-aș lupta decât să-mi salvez familia și cărțile. Laptopul, telefonul și încărcătoarele. Și neapărat jurnalele! Le-aș încărca pe toate astea într-un camion și aș părăsi locul.

Armata nu m-a făcut bărbat. Nu face pe nimeni! Nu poți deveni cu adevărat bărbat într-un mediu artificial. Te poți inhiba pe viață, poți colapsa psihic, te poți înrăi degeaba într-un mediu populat cu cretini și mistreți. Nu cred că ritualurile de inițiere - dansul ploii, ascunderea în peșteri și revenirea în lume după o lună de post - inițiază.