Discutam, grav, cu un prieten recent, despre modul lipicios în care unii, ceilalți, tot mai mulți, rămân atașați de ecranul mobilului, frecând degeaba facebookul, privind fotografii cu farfurii pline, copii bucălați și citate aproximative, „profunde”, redactate agramat, cu fonturi kitschioase, atribuite unor autori celebri, pe care nu i-au citit & și nu-i vor citi niciodată.
Această specie pe cale de apariție și multiplicare freacă ecranul, invadând cu voia gazdei, spațiul (altădată) intim al celuilalt, trimițându-și (ca scuză?) mintea aiurea, în repaos, în starea aia de prostire transgresivă pe care unii semeni de-ai lor, de modă mai veche, și-o induc vizitând site-uri porno, violând babe sau dormind beți în cimitire.
Facebookul, ca să parafrazez o vorbă de duh celebră, îi lasă pe cei inteligenți așa cum i-a găsit (plus un anumit grad de adicție la frecare, aș adăuga), iar pe cei proști, pe lângă că-i face și mai proști decât erau, le inoculează și sentimentul stupefiant că mai informați de atât n-au fost de când i-a fătat mama lor... E genul acela de prostie pionierească: te ispitește să împărtășești imediat cu aproapele aflat la îndemână tot ceea ce ai „descoperit”! E cam așa cum se întâmpla cu acele powerpoint-uri melodioase pe care le circulau până la exasperare, în corporații, toate antropo-vacile care s-au trezit pentru prima oară în viața lor înaintea unui computer.
