Vegans and roses

Sfaturi dietetice din partea Organizația non-profit "Mănâncă, cacă, muncește":

Nu consumați carne roșie! Lăsați-o mai întâi la înverzit, învelită în hârtie organică!

Carnea verde este aproape o legumă, deci potrivită pentru dietele vegetariene, sărace în carbohidrați.

Mâncați sănătoși! Deviza noastră este: mănâncă sănătos, dar nu uita să mănânci și bolnav! Înfometează-te cu cap.

Din „22”: Băsescu și șaua pe vacă

(...)E adevărat, DNA i-a luat fratele, i-a luat favorita, urmează probabil fiica cea mare. Iar rolul pe care l-a asumat, de apărător al instituțiilor și al „drepturilor omului“, nu i se potrivește nici cât șaua pe vacă. 

Dar aproape încă și mai jalnică în ceea ce-l privește pe fostul președinte este dezlănțuirea lui împotriva jurnaliștilor și a comentatorilor care, în 2012 și mai târziu, l-au apărat și l-au susținut. Calificați azi drept „lingăi“, acești oameni, care pe atunci erau, din pricina lui, târâți în noroi la Antene, nu pot decât să-și întoarcă fața, scârbiți de noile simpatii pestilențiale ale omului despre care au crezut, un răstimp, că se află pe panta luminoasă a istoriei naționale. Și culmea e că nu s-au înșelat cu totul. 

Multă vreme Băsescu a acționat corect: a susținut DNA și justiția, a promovat o politică de apropiere de aliații anglo-americani, a susținut efortul de integrare europeană, a denunțat comunismul în celebrul Raport al Comisiei Tismăneanu, a impus predarea dosarelor Securității către CNSAS, ba chiar probabil că – în 2010 – ne-a salvat de un colaps economic de tip grecesc, fie și într-o manieră prea brutală și nepregătită. 

Dar, pentru a prelua o distincție a lui Kant, el nu a acționat „din imperativ categoric“, ci „în acord cu imperativul categoric“. Adică scopurile lui au fost impure și vulgare – putere personală, chivernisire a familiei, favorizare a acoliților –, însă, un timp, acțiunile generale au mers în direcția cea bună, deductibilă din imperativ. 

Apoi (de prin 2014) apele s-au separat. Unii spun că Băsescu „i-a folosit“ pe susținătorii săi (inclusiv pe intelectuali). Aceștia, invers, spun că ei „l-au folosit“ pe Băsescu drept vehicul provizoriu al idealurilor lor. Am zice că și el, și ei s-au înșelat: fostul președinte nu poate ierta că a fost susținut nu pentru ceea ce era, ci pentru ceea ce reprezenta; foștii „băsiști“ nu pot ierta că cel pe care l-au susținut nu era ceea ce reprezenta.(...)

Andrei Cornea - Pe cine să asculți, Revista 22

Întârzierea Liiceanu

În toamna lui 2016, Gabriel Liiceanu lasă vag a se înțelege că e posibil să se fi înșelat asupra adevăratului caracter și adevăratelor intenții ale lui Traian Băsescu... 

Liiceanu nu pare nici acum prea convins că s-a înșelat întru totul. E drept, Băsescu a mimat atât de credibil cruciada anticorupție și reforma încât, pentru o persoană aflată în siajul feselor sale, e posibil să fi trecut neobservate mitocănia, mișelia, natura sa reală. 

Mira-m-aș!

Nu știu cum se face, dar „natura” lui T. Băsescu n-a prezentat nici o taină pentru mine, comentator cvasi-anonim, nici pentru, de exemplu, regretatul Octavian Paler, pentru Dorin Tudoran, CTP și alții, intelectuali sau jurnaliști care nu pot fi bănuiți de a fi fost partizani ai PSD sau antireformiști.

Personajul Băsescu a fost dintotdeauna paralel cu meritul de a fi proslăvit sau iertat prin omisiune, merit pe care slujitorii săi, unii chiar benevoli - Cărtărescu, Liiceanu & Comp - i l-au atribuit cu o orbire de fete bătrâne, îndrăgostite crepuscular! Între noi fie vorba: atitudinea a proslăvi un politician, oricine ar fi el, nu e una demnă de niște oameni cu atâta știință de carte, indiferent ce fapte de vitejie a comis respectivul.

Revelația unei minți neîndoielnic luminate ca a lui G. Liiceanu e de-o inutilitate târzie. Directorul de editură se dezice atât de inoportun de actualul Băsescu încât textul său de pe contributors.ro are mai degeabă valoarea unei partituri umoristice.

Autopoziționarea la dreapta a lui Băsescu a fost doar un oportunism de mare clasă. O metodă de a-și atrage binecuvântarea intelectualității de top (care a și mușcat prompt momeala). Băsescu nu e de dreapta, pentru că nu e de nici un fel. E unul dintre politicienii români de talie locală. De tipul celor etichetați (cu nejustificată admirație) "animal politic". Sforar. Păpușar talentat. Marionetist. Un din ăsta e de găsit și într-un banal birou de firmă.

Pentru a fi refuzat, încăpățânați și ostili, să admită asta timp de două decenii, de-alde Liiceanu, Cărtărescu, Voinescu, Turcescu s-au descalificat public definitiv. Judecata lor politică, pentru mine, și-a pierdut demult relevanța. Prestanța lor mai este validă exclusiv în domeniul literelor și ficțiunii. Ceea ce nu-i lucru puțin! Dar nici nu poate repara impresia puturoasă, umblatul în limbă după un dos de marinar heterosexual.

Diferența dintre T.B. din urmă cu două decenii ani și cel de acum stă exclusiv în discurs. În esență, personajul e același. Cine n-a putut să se autoiluzioneze atunci, acum n-ar trebui să aibă nici o surpriză, descoperindu-l pe T.B. despuiat de discursul atlantist, justițiar.

LATER EDIT: la prima candidatură a lui Traian Băsescu pentru funcția prezidențială e notoriu că nu aveam alternative. Nu l-am fi putut vota pe Adrian Năstase! Tema acestui text nu este aceea că ar fi existat în 2004 un alt candidat mai bun ca T.B. Ce am dorit eu să sublinez e că, T.B., deși a fost alegerea noastră logică în 2004, el n-a fost nicicând prințul neprihănit din închipuirea intelectualilor (și jurnaliștilor) care s-au împrietenit cu domnia sa cu forța, oferindu-se de unii singuri să-i facă o curte ce a trecut deseori dincolo de limitele unei digestii sănătoase. 

Sunete

Muzica nu e geloasă, dar acaparează, pe măsură ce ți se face mai dragă, tâlhărește - suflet și atenție, impune tăceri înaintea cărora nu mulți își regăsesc smerenia. Despre plăcerea de a asculta muzică se vorbește din ochi. Doar vocea mamei conține o putere de vrajă comparabilă cu cea a sunetului muzicii. Înainte ca muzica să tacă, nu mă interesează ce-ai făcut azi. Dacă crezi că poți, mai bine mi-ai descrie ceea ce simți prin a-mi recomanda să ascult un cântec!

Fundături

Ca atunci când, știi, muncești să renovezi o clădire, stâlpi de susținere pentru încăperi surpate din interiorul meu, și simți că miza e o îndepărtată himeră, poate o păcăleală, iar diminețile, din cauza asta - tot mai plumbuite, tot mai toxice. Sentimentul că o execut ca pe o pedeapsă sau sub amenințarea pedepsei de a pierde totul. Timp în care sunt constrâns să port, pasămite, ca pe o salopetă de protecție gândul că mi-am pus simțirea, temporar, în cui. Trebuie să fac asta în singurătate, sub sabia unei prietenii tehnice cu mine însumi.

Părăsire

"Alecule, eu altfel de viață mi-am dorit. Nu mă poți opri să fiu fericită. Ai ardei umpluți pentru o săptămână. Adio." 

Adriana Bittel - Cum încărunțește o blondă, Humanitas 2015

My x

https://www.mixcloud.com/mpustie/dealectric-iv-082016-main-mix/

Germania & URSS și-au împărțit Polonia (și estul Europei) - în 1939

Pe 10 mai 2015, în cadrul unei conferinţe de presă ţinute împreună cu cancelarul german Angela Merkel, preşedintele Vladimir Putin a apărat Pactul Ribbentrop-Molotov, pretinzând că acesta ar fi fost doar o tentativă a URSS de a-şi asigura securitatea în faţa Germaniei naziste, în condiţiile în care protocolul adiţional secret arată altceva, că ambele puteri conveniseră să-şi împartă teritoriile ţărilor din Europa de Est. Acelaşi Pact Ribbentrop-Molotov a fost numit „o realizare colosală a diplomaţiei lui Stalin” de către ministrul rus al Culturii, Vladimir Medinski.

Pe 20 septembrie 2015, ambasadorul Rusiei în Venezuela, Vladimir Zaiemski, a afirmat că URSS nu a invadat Polonia pe 17 septembrie 1939, ci că, de fapt, Polonia fusese o aliată a lui Hitler. Peste câteva zile, şi ambasadorul rus în Polonia, Serghei Andreev, a spus că atacul din 17 septembrie 1939 nu a fost o invazie, ci un act defensiv, pentru a asigura securitatea URSS.

(adevarul.ro)

Moderat - Nr. 22 - Odă rătăcirii

Zid de cărți

Pentru că nu mă mai simt demult bine strâns în brațele râvnitului echilibru, aș tot vrea să-mi cumpăr cărți. Ah, dacă a cumpăra ar fi egal cu a citi! Dacă a citi ar fi egal cu a trăi! Este, dar într-un cu totul alt ritm. Să cumpăr cărți și să zidesc cu ele. Să fac din ele cărămizi. Să mă zidesc! Să nu-mi mai fie dor.

Sindromul post-defecare

Am o nedumerire: unele WC-uri, mai ales de prin instituții, corporații, restaurante (așadar, categoria publice) au opțiunea de a fi "trasă" mai multă sau mai puțină apă după ce le întrebuințezi. Carevasăzică, sunt dotate cu două clapete diferite (ca mărime) pe care le poți apăsa.

Care le-o fi rostul? Să fi presupus proprietarii că, după căcare, oamenii simt irepresibila nevoie de a privi o dată, înainte să plece, în vasul de toaletă, ca să-și evalueze (admire?) producția și, în funcție de ce (și, mai ales, cât) văd ei acolo, decid să apese clapeta mare sau pe cea mică?

Sau or fi gândit că unii "utilizatori" ar putea opta să tragă mai puțină apă, cu riscul de a nu curăța totul, că nu se știe: poate le "vine" din nou, în scurt timp?

Nu rar am întâlnit toalete în care debitul este înadins reglat pe minimum, pasămite să se facă economie (în contul igienei)! Porunca șefimii = cost-cutting (ce faci când ești în pană de idei despre modul cum se conduce o firmă? tai costuri!). Butonul își revine rapid, apa se oprește. "Pata de cafea e încă acolo!"

Mărturisesc cu satisfacție că, în aceste din urmă bude de chitroși, apăs clapeta aia în neștire, până mă asigur că n-a mai rămas nici un strop de apă în rezervorul din perete! Secretul e să-l ții apăsat până la ultima bolborosire!

Apoi, substanțele active, atent selectate, din apă își fac singure treaba, pătrunzând în profunzimea texturii - pentru o budă mai albă, mai proaspătă.

Tortura libertății

"Majoritatea indivizilor nu înţeleg ce înseamnă libertatea şi sunt dezorientaţi de existenţa ei. Pentru că libertatea este indisolubil legată de responsabilitate, iar la acest capitol am fost întotdeauna corijenţi. Avem nevoie să ni se spună ce trebuie să facem pentru că altfel, multitudinea opţiunilor este paralizantă."

http://republica.ro/apostolii-cenzurii-anunta-un-nou-ev-mediu-in-europa

Literatură evreiască, umor negru, bere blondă. Ăsta da rasism!

Scormonire fericire

"A.C.-S.: Dacă iubim viața numai în anumite condiții, numai atunci când este fericită, înseamnă că nu iubim viața, ci fericirea. Or ceea ce trăim, bun sau rău, e viața noastră: iată că însăși dorința de a atinge fericirea devine un obstacol.(...) 

Adevărul secret al fericirii este că nu o putem atinge decât renunțând să o căutăm - nu pentru că am fi găsit-o, ci pentru că am înțeles că importantă nu e, în fond, doar o idee, un ideal, ci viața reală, așa cum este ea, fericită sau nefericită." 

(André Comte-Sponville, Jean Delumeau, Arlette Farge, Cea mai frumoasă istorie a fericirii, Editura ART, 2008, trad. Marina Mureșan Ionescu)