Pep Gaya - Live Act February 05

INTELLIGENT PSY TECH TRANCE

Vita de tramvai

Orășenii noștri (orășeanul român fiind doar un locuitor al orașului, nu și un ins cu trăsături urbane) și-au dezvoltat multiple stratageme de descurcăreală a căror înfăptuire le reconfirmă zilnic apartenența la regnul primatelor. Cu toate că populează de decenii localitățile ce figurează în rândul urbilor, orășeanul român conservă aceeași mentalitate de imigrant - un persecutat (închipuit), mai sărăntoc, de neam mai prost, așa, care dacă-i vine pofta, se sloboade oricând pe cuceririle civilizației ce l-a adoptat.

Una dintre strategiile de natură a-i asigura orășeanului senzația unei minime împliniri cotidiene: ocuparea unui loc pe scaun - în tramvai (bus, metrou etc). Vitele urcă înainte de a coborî toți doritorii, ocupă mai întâi locul, apoi se întorc, bulversând tot ce le stă in cale, ca să valideze biletul. Copiii lor procedează la fel, educați bine în direcția asta, din născare.

Validarea călătoriei rămâne, totuși, opțională pentru vite. Cu controlorul știm cum rezolvăm. Orășeanul tratează tramvaiul ca pe un dat, un drept câștigat (la Revoluție?), un privilegiu. Nu degeaba muncește el spetindu-se 8-10 ore pe zi, doar n-o să-i pretindă cineva să și plătească pentru transport. Nu de aia se cheamă „în comun”!?

Cu cât sentimentul inconștient al ratării socio-vocațional-familiale e mai puternic cu atât nevoia unui bou de oraș de a avea asigurat locul său pe un scaun din tramvai e mai imperioasă. Fie și preț de o stație. Iar impulsul civic, firesc, de a-și plăti drumul, teama de o amendă, scad exponențial.

Meschinării fericite

Editura Polirom a tipărit tot felul de autori obscuri în deja clișeicele „condiții grafice deosebite”. A consumat degeaba hârtie albă și coperte cartonate pe, de exemplu, un rateu sonor ca Henderson, regele ploii sau pe Thomas Wolfe. Ion Vianu (nu că ar fi obscur, bietul om, dar...), Le Clézio și Lessing au beneficiat și ei de ediții cartonate, mari și aerisite, lizibile. 

Când ajungem însă la Philip Roth, lucrurile se schimbă, se micșorează. Proporțiile nu mai sunt respectate. Autor consacrat, multi-premiat (cu premii care contează în literatură, nu ca Nobelul), scriitor care nu a dat năvală, ca alții, în discuțiile tuturor snobilor numai după ce a fost nobelizat (pentru că n-a fost), Philip Roth apare în românește - bine că apare! - în ediții nepractice, format înghesuit, în ciuda fațadei lucioase. Mai ales volumele sale masive, de peste 300 de pagini, sunt foarte greu de ținut în mână, făcute pe zgârcenie, greu de deschis, așa comprimate cum sunt. Și, mai nou - aproape imposibil de citit!

Teatrul lui Sabbath, 520 de pagini - o apariție la care jinduiesc de ani de zile, pentru că varianta în original depășește cunoștințele mele de engleză americană, neavând simplitatea si precizia de cristal a lui Everyman - se bucură de o copertă superbă și un corp de literă bună de citit cu lupa filatelică! Cu toate acestea, o citesc, chinuindu-mi ochii în fiecare seară, pentru că-l ador pe Roth.

Topică și punctuație

Vă provoc doar pe voi, cei care ați studiat și vă mai amintiți gramatica din gimnaziu și liceu. Dar și pe autodidacți. Ce anume vi se pare dubios în felul cum arată următoarea frază a lui Roberto Bolaño (Detectivii sălbatici, ed. Leda), transpusă în română din spaniolă de Dan Munteanu Colán într-un moment de oarecum justificată oboseală (ajunsese cu tălmăcirea la p. 611 din 759):

Mă duc pe balcon și nu văd pe nimeni sau poate îl văd pe bețivanul de serviciu întorcându-se acasă, care dispare după colț.

Echilibrații

Cei care nu iubesc vara, ghețarii ambulanți, de fapt nu pot îndura că natura e mai fericită și mai dezinvoltă ca ei. 

Vara se suie cu picioarele sale zvelte, desculțe și murdare de praf, făcând o echilibristică în derâdere pe îngustimea lor superstițioasă, de oameni realizați - copil, burtă, mobilă și casă în rate.

Sau viceversa: copil în burtă, casă în rate și mobilă la comandă. Copil în rate, mobilă în burtă și casă.

cei care se supun

„Sentiment pe care, de pildă, îl apropii de acela al scriitorului care-ar găsi ridicol să aibă "discipoli", pentru că știe din ce-i făcută personalitatea lui și cum devine cazul cu "mesajele". Un om demn de acest nume disprețuiește influența pe care o exercită, în orice direcție s-ar manifesta ea, și socoate drept o încercare faptul că trebuie să exercite o influență, un fel de răscumpărare a nevoii lui de a scrie. Vai, noi am voi să nu depindem de alții. Și-atunci cum să-i stimăm pe cei care ni se supun? Numai având o idee înaltă despre natura omenească poți refuza să fii șef.”

Henry de Montherlant - Fetele

RAO, trad. Angela Cismaș

Lecturi publice

Ce rost ar putea avea lecturile cu public? Am asistat la una cândva, fără voia mea, în capitala Austriei. Cu mult timp înainte de a fi început cineva să citească - aduseseră acolo și lămpi de lectură, ca să fie clar pentru toată lumea că ținuta și atmosfera rămân intelectuale, chiar dacă suntem democratici și populari - s-a adunat o mulțime cuminte care a ocupat, mai întîi, scaunele disponibile și pe urmă s-a așezat turcește, în stil alternative - pe jos. În fine, pe scurt: a venit omul cu cartea și a citit cu o voce aproape imperceptibilă, timidă. Publicul a asistat docil, în cea mai deplină liniște. Și? Și apoi a plecat.

Lectura publică (cea de mai sus a avut loc în aer liber), ca și zisul festival de literatură - prilejuri de puricare mutuală. Deparazitare rituală? Admirarea buricului. Poale-n brâu.

Nu o să înțeleg niciodată (ah, cât aș vrea, din nou!, să fie alș prin preajmă) cine sunt aceia care se apucă de lectură influențați de câte unul care-și citește din propria carte. Nu i-am întâlnit. Fie că e vorba de începători, fie de cititori înrăiți - cum mă consider eu însumi. Pe cine ajută realmente festivalul literar? Pe unii care cunosc deja acei autori, acele cărți? Pe alții, oricum, dezinteresați?

Nu convertești un „virgin” la lectură dacă-i citești din Orbitor. Nici din Victor Erofeev. Se va speria de moarte, va fugi unde va vedea cu ochii. Trebuie „alfabetizat” mai întâi. Nu știu: cu Jane Austen, cu Jules Verne, Alexandre Dumas. Dacă, în festival, îi pui în brațe din prima un tom de complexitatea lui Ulise, cu certitudine te va căuta poimâine și-ți va arunca volumul fix în cap.

Tot ce am citit eu mi-a fost recomandat (sau impus) de profesori, am fost corupt de prieteni sau de reviste literare, atras de recenziile online... Cărțile vin singure la cine le adoră. Sau mi-am imitat părinții (am avut norocul ăsta). Urbanii aceia care lecturează ostentativ-educativ în metrou, ca să fie văzuți și nu dintr-un impuls intim, numind asta acțiune, happening, mă fac să râd cu paginile până la urechi.

Și ce e cu preumblarea asta a scriitorilor, expunerea lor ca și când ar fi animale rare de la Zoo!? Cu ursul prin iarmaroc. Nu alunecă Litera în sinapse fără adjuvantul voyeuristic, fără împlinirea imediată a acestui délire de toucher? Respectele mele deosebite pentru talentul creatorilor. Îi invidiez deschis pe mulți dintre ei. Mă declar subjugat de ei. Se vede asta și din filele blogului de față. Lăsați, totuși, cărțile să ajungă la mine! Nu atât oamenii.

Întâlnirea cu autorul în carne și oase nu m-a excitat și nu m-a stimulat niciodată în sens cultural. Sigur, sunt și eu ușor impresionabil, ca toată prostimea și țopimea literară, de aura cutărei celebrități într-ale scrisului. Dar nu suficient cât să mă deplasez la o lectură ca să fac curte, să mă simt eu mai important sau ales, când uriașul catadicsește să mă accepte în preajma lui. Darmite să-l pup în fund, lăudându-i inepuizabil toate operele, bune sau proaste, cum vin la rând și cum se practică pe scară largă!

Sunt convins că unor Philip Roth și Paul Auster le-au căzut în pat numeroase admiratoare pe care cărțile domnilor respectivi, mai înainte (sau în loc) să le îmbogățească spiritual, le-au stimulat clitoridian din belșug. Unii cititori înțeleg și iubesc necondiționat Cartea, alții nu-i pot pătrunde esența nici dacă se fut cu autorii. Ceea ce nu-i împiedică să mai încerce... Poate că odată cu transpirația și alte fluide li se transferă și un stop de har.

Titlul

Dintotdeauna, de când fac însemnări jurnaliere (cca. 1993), nu puteam începe lucrul la un text intim fără a-i fi pus mai întâi un titlu pe care eu îl găseam potrivit. Potrivit cu ce, căci nu fusese scris încă nici un singur rând! Asta n-a stat vreodată în calea oportunităților de a mă amuza pe seama celor care ridică gardul pompos înainte de a-și zidi casa. 

Acum aflu că, păstrând proporțiile, împărtășesc mica mea manie a aflării titlului potrivit cu însuși Michel Tournier - ceea ce îmi îngrașă egoul. De colecționat alături de obsesia mea pentru imaginea textului, ritmul vizual și forma cuvintelor alese pentru a fi alăturate într-o frază, ce mă plasează vecin de salon, secția Pedanți fără speranță, cu Flaubert. Tot respectând proporțiile, bineînțeles.

Westbam And The Love Committee - Love Is Everywhere (New Location)

 
No comment

Vă place

Nu vă dați în vânt după Portnoy’s Complaint (1969) - cunoaștem. Originalitatea și scriitura frustă au fost întotdeauna greu de digerat (o spune și Martin Amis).

Vă arătați excedați de limbajul obscen, neduși la biserică cum sunteți, dar vădind o indubitabilă mentalitate de enoriași; oripilați de tematică - așa ceva nu există, doar Ceilalți se masturbează. Umorul lui Roth vi se pare mai mult decât îndoielnic. Răzvrătirea împotriva luării în serios. Evreul antisemit! Nu se glumește cu lucrurile astea, ele tratându-se după rețetă, în spitalele de specialitate. Câtă lipsă de bun gust, nu! Câtă frivolitate, nu! Ce lume bolnavă, nu?

Ei bine, nu! Dacă romanul lui Roth vă pare indigerabil, nu vă amăgiți că n-ați fi și voi tot niște indigerabili, deopotrivă - cei care-l respingeți sau cei care îl devorați cu poftă. 

Cuconet literar - dacă voi vă scobiți în nas ascunși între pereții băii, doar nu o să credeți că diferența dintre voi și cei care se scobesc în public, așteptând verdele la semafor este foarte mare. Dacă familia onanistului rothian e disfuncțională, ce vă închipuiți, că sub maniile spilcuite, de porci educați, ale taților voștri sau sub răbdarea tăcută a mamelor voastre se ascunde o familie model?

Dar ce voiam eu să scriu astăzi nu se referă la obiceiurile unor lectori pudici, văduviți de umor. Voiam, de fapt, să împărtășesc repede cuiva părerea (expusă deja, negru pe alb, tot de M. Amis, în NYT) că un roman ca Portnoy este ceva ce numai romancierul Philip Roth ar fi putut scrie. Cine l-a aprofundat pe Roth, știe la ce mă refer. Dar pot depune mărturie în sensul ăsta și puținii cititori care, nespecializați, sunt totuși înzestrați cu acea intuiție de a ghici un scriitor mare chiar din paginile unei nuvele nu în întregime reușite.

Pictor Vonta

„Cel mai cinstit guvern al României” (ever, ar adăuga un hipster) a schimbat 14 miniștri de la prima sa instalare, aprilie 2012, când guvernul MRU a fost dat jos. Cu sprijinul mișelesc al PDL și al partidului de patrioți care a apărut în Parlament fără a trece prin alegeri - UNPR. Partidul ăla condus de un general de rezervă, care în mod sigur ține la a-și apăra onoarea de militar (lacrimi, suspine, simțăminte patriotice) când i-o atacă alții, dar nu și atunci când și-o calcă în picioare de unul singur.

Puvernul Gonta a probat în exercițiul funcției (nu înainte de a fi învestiți, cum ar fi fost firesc) 14 miniștri, care au fost pe urmă dovediți, într-un fel sau altul, incompatibili cu demnitatea acordată. O colecție de condamnați și de unii cu probleme de integritate (cu fundul în două sau mai multe slujbe), un convoi de justițiabili descătușați. Trei plagiatori. Doi, la educație! Unul tronând și în ziua de azi, surâzător ca un pui nou-născut de mamifere primate, în fruntea guvernului.

Nu știu cum își poate imagina cineva - să presupunem, un fost chiulangiu al clasei, un pic tăntălău, etern elev de nota cinci - că eu, fost coleg de-al lui, l-aș putea acum respecta subit, uitând cum copia odinioară și cum trecea clasa grație intervențiilor lui tac-su, în timp ce-mi strânge mâna în proaspăta lui „calitate” de prim ministru! Să nu fiu greșit înțeles, eu respect dreptul oricui de a fi tăntălău, cu condiția de a nu mă trezi cu el pus în funcție de răspundere publică. Dar nu gust nicicum mâzgălelile încropite șmecherește și expuse cu nerușinare, seară de seară, pe la televiziuni ale lui Pictor Vonta - zugravul de miniștri.

Grandoarea și alte suferințe

Nevoia de măreție a oricărui muritor, încăpățânat să mențină o distanță magică față de finitudinea sa, e o formă de boală sufletească (psihică). Fără șanse de cură într-o instituție de profil. Ecoul unui nimic răsunător - greu de amuțit prin medicație.

Iar când măreția e înțeleasă ca o înstăpânire asupra celorlalți, trista afecțiune a omului subjugat de spectrul ei este deja o certitudine. Pentru nefericiții ăștia, anonimatul, viața simplă sau prizonieratul într-un profil social „discret” sunt sinonime cu vidul teribil pe care-l poartă înăuntru. Ceva de evitat, de neprivit în ochi. Îi înfricoșează numai gândul la asta.

Cu toate că eu, unul, nu mă simt hărăzit pentru angajamentul total, în nici un caz pe termen lung, asta nu mă împiedică să intuiesc că singura măreție pe potriva muritorului (creștin sau nu) e aceea a renunțării la sine pentru a se dedica celorlalți. Umilința și uitarea de sine în slujba celor nenorociți, la fereală de lumina reflectoarelor, sunt piscul unicei grandori pe care omul este în măsură să o atingă pe parcursul unei vieți.

Domnia, setea de a domina, de a sta mereu deasupra, delirul șefiei, spaima surdă, neîncetată, a pierderii privilegiilor aduse de putere, căderea din funcție percepută ca o Repetiție (anticipare) a morții însăși, beția autorității întreținute prin mijloace malefice - sunt alte forme nerecunoscute, socialmente acceptabile, ale suferinței psihice. 

Cristian Delcea - speranța jurnalismului contemporan

În ziarul Adevărul, numărul din 4-6 octombrie 2013, articolul Spionaj turistic la Sankt Petersburg (trecând peste titlul forțat senzaționalist, că poate i l-a impus editorul): 

„Sankt Petersburgul trebuie să fie grozav în orice anotimp, dar dacă aveți în plan să-l vedeți, făceți-o la începutul verii.” Autorul articolului deconsiliază însă vizitarea fostei capitale țariste dacă nu cunoașteți grafia chirilică. Cristian e drastic, neiertător în verdictul său de ziarist umblat, spunând-o franc: dacă nu știi să citești în rusește plăcile comemorative „toate sunt egale cu zero, orașul își pierde tot farmecul.” De unde desprindem că de nu ești în stare să citești plăcuțe, n-are sens să călătorești prin lume. N-ai ce vedea. Plăcuțele-s tot farmecul.

Dar să-l lăsăm pe jurnalistul păcii să se exprime, că nu degeaba a primit el o diplomă manga cum laude la finalul anilor de „studii superioare”: „Așa că, dacă vizitați orașele Rusiei, făceți-o în cadru organizat, cu ghid și hartă tipărită.”

Credeți-mă, îmi venea să... Și, uite așa ajunse Cristian Delcea un faimos de celebru articolist la Adevărul.

Analfabetar

Adelina Vasiliu, traducătoarea lui Markus Zusak - Hoțul de cărți (n-am înțeles nici de ce în românește e hoț, când e vorba de o fetiță hoață; până o să văd versiunea engleză rămâne așa): „Făceți-l pe copilul ăla să tacă!” Cu accent din josul României, pe ce, firește. Duceți-vă și închideți-l. Puneți-vă pe vine și defecați liniștiți. Editura vă aduce cultura. Taceți, vă rog, făceți liniște!

Sau: „Se abținea să nu fluiere.” Mai încolo: „S-a abținut să nu tușească.” E o luptă pierdută. Auzim azi peste tot: se temea să nu răcească. Bine, accept și asta, limba e vie, oamenii-s neinstruiți, dar nu în limbajul literar, nu în cărți. Dacă mă tem să nu răcesc, logica spune că vreau de fapt să răcesc. 

Apoi, fiecare dar e negreșit însoțit de câte un totuși. Dar totuși. Adversativa celor care n-au încredere în limba pe care o vorbesc. Nici în puterea lui dar - luat de unul singur. Nici în puterea lui totuși. Generații de elevi, prostite de profesori de română semidocți, au ieșit din școală convinse că dar face mereu echipă cu totuși, nu au un suficient simț al limbii care să-i usture la papile din cauză că tocmai comit un rușinos pleonasm. Un exces. În traducerile produse de acești excesivi veți întâlni întotdeauna aceste dar & totuși într-o pereche inseparabilă. Dar cu cine mă bat eu aici? Cu morile?