Nu există partid care să mă țină – sau care să mă rețină – împiedicându-mă vreodată să-i prefer Adevărul. În clipa în care apare minciuna, mă simt rău. Rolul meu e să o denunț. Sunt dependent de adevăr. Dacă partidul părăsește adevărul, eu însumi voi părăsi, îndată, partidul..
André Gide, volumul Retour de l’URSS (trad. Marina Dumitrescu pentru Revista 22)
Am simțit pe pielea mea ce înseamnă să exprim pe cont propriu un crez sub umila-mi semnătură: pe lângă un număr de aprecieri, valul de insulte sau rânjite zeflemele primite plocon, începând de la „prieteni” până la celebrii anonimi. Am simțit și ce bine (și comod) este să te ascunzi după cam aceleași cuvinte, dar aparținând unui autor consacrat, pe care le-ai fi putut așeza și tu într-un text asemănător, dar snobii și ranchiunoșii nu le-ar fi primit cu urechea minții deschisă, ci cu ciudă & comutați automat pe modul suspiciune (cine ești tu, cine-i taică-tu, ce școli ai, cine te plătește?). Dubios de mult depindem de un brand! O părere nu-i părere dacă nu-i părerea unui brand. Da, e frustrant.
E destul de apăsătoare, iată, și povara anonimatului - când e să pui în circulație idei pertinente, cu toate că unii, pățiți, se plâng și de limitarea drastică a libertății de mișcare (și de gândire?) adusă de faimă. Păi, pentru snobilime și invidioși, una e să fi rostit Churchill (e.g.) o vorbă de duh și alta e să vină aceeași vorbă, în necunoștință de Churchill, de la un blogger oarecare. Churchill ar fi putut rosti chiar o prostie și avizii, înfometații de citate cu patalama, s-ar fi repezit să-l admire necondiționat. Poate ați remarcat pe facebook ce trecere au zicalele lui Einstein, multe dintre ele de-o platitudine briliantă (de ex.: Viața este ca mersul pe bicicletă. Pentru a-ți păstra echilibrul, trebuie să mergi înainte - hai, pe bune tu?). Dar sunt emise de Einstein... În fine, n-ar trebui să-mi pese atât de mult de armata idolatrilor sau de înciudații pe care fertilitatea caprei vecinului nu-i lasă să doarmă.
Cuvânt cu cuvânt, cele notate de A. Gide în Retour de l’URSS mă exprimă. În România sau aiurea, nici un partid nu mi-ar putea câștiga idolatria, supunerea oarbă. Am avut niște încercări de a mă înregimenta, în „tinerețe”. Nu e pentru mine „disciplina de partid”. Sunt, evident, un ins foarte critic. Un antiautoritarist. Constituțional, mi-e imposibil să execut ceva orbește. Mi-e imposibil să vând un produs (o idee) în care nu cred sau care e conceput să înșele clientul final. M-aș putea regăsi în programul unui partid; aș vota partidul - dacă își aplică programul potrivit principiilor mele (liberale). Însă nu l-aș susține în contra evidenței. A consimți la asta seamănă mai mult cu setea de Putere și cu atașamentul față de privilegiile aferente decât cu urmarea fidelă a convingerilor politice. Puținii noștri intelectuali, cu pixurile închinate azi lui Băsescu, mâine - cine știe cui, au arătat din plin că nu îmbrățișează credința lui Gide: În clipa în care apare minciuna, mă simt rău. Rolul meu e să o denunț. Sunt dependent de adevăr.
Se pare că setea mea de putere (politică) se află la cote alarmant de joase. Tot acolo îmi zace și respectul pentru oamenii politici și, în general, pentru această ocupație - politica, a cărei existență noi, masele proaste, pasămite o acceptăm, delegând patologicilor puterii treburile publice pentru a fi noi în măsură să ne vedem de-ale noastre, de viață... Cineva trebuie s-o facă și pe asta, îi auzim spunând pe cei tranchilizați. Nu, nu trebuie neapărat s-o facă! Politica e invenția celor care nu-s buni la altceva (histrioni, măscărici logoreici, păpușari, mitomani, putori). Și cum ăștia au minima intuiție că masele adoră să se supună și să fie lăsate să doarmă (să fie mulse, dar în timpul somnului), treaba-i oablă. Beneficiind de complicitatea noastră tacită, spectacolul continuă.
