Ars ploietica

Activitatea mea în blogosferă a început, onest să fiu, ca surogat pentru visul meu de a scrie în print. De a fi (fost) jurnalist la ziar (din păcate, sintagma asta nu m a i e un pleonasm). Prezența în 'blogosfeclă' nu este, pentru mine, expresia unui impuls irezistibil de a fi una cu trend-ul sau de a beneficia, de a mă servi dintr-una din „cuceririle științei și tehnicii”. Aş fi dat orice să am spaţiul meu, ungherul meu, într-o gazetă. Se vede treaba, însă, că s-au găsit mereu alţi oameni cu mai mult fler, cu mai mult talent, cu mai multă obrăznicie creatoare, mai flexibili - cerințe minime pentru a îndeplini această slujbă. Iar eu înaintez în vârstă şi-n conservatorismul ăsta nu neapărat, sau nu întotdeauna, simpatic. Între timp, gazetele românești au și dispărut, avortate, altoite înainte de vreme cu tabloide.

Ochiul meu de nespecialist se pricepe mai cu seamă la a face observaţii înzestrate cu o mai mică sau mai mare încărcătură de bun simţ (eu îi tot zic 'ţărănesc'). Ochiul meu e capabil să identifice - un exemplu, la întâmplare - primejdia înstrăinării (alienării) prin ultra-tehnologizare (sunt conştient că nu e singura primejdie care ne paşte), iar mintea mea să o 'elaboreze' într-un text pe care degetele să-l înşire ascultătoare pe taste.

Ce potop de text!

Şi o ultimă, şi benevolă, confesiune (apropo de lectura mea - efectuată, de regulă, 'în cheie conflictuală': din cărți, din postările altora, din comentariile lor), pentru că respect gentileţea cititorilor noștri: nu-s destul de BINE situat lăuntric pentru a savura o intervenţie (un comentariu la textele mele) atent şi cuminte argumentată, însă contrară convingerilor mele. Nu am primit niciodată cu aplauze asta; pare-se că într-o nefastă zi a vieții am pierdut parțial însuşirea de a citi Omul într-un text şi NU propriile-mi proiecţii. Trag nădejde că m-aţi înţeles...

P.S. Nu mai există ziare în RO. Alaltăieri, în aeroportul din Muenchen, Frankfurter Allgemeine și Die Zeit - la liber, pentru pasagerii Lufthansa. Am luat un FAZ, mărturisesc, nu pentru a-l citi în profunzime, nu știu suficientă germană pentru asta. Ci ca să-l țin în mână, eu - idolatrul presei scrise, al marilor publicații de tradiție, să-l răsfoiesc, să-i admir întinderea (enormă) și consistența articolelor (vizibilă chiar și la o „periere” amatoricească). Eleganța fonturilor din titluri! Eleganța limbii din titluri, nu în ultimul rând (eh, atâta germană pricep și eu). Proporțiile decente ale fotografiilor. Am încercat așa, un soi de epifanie profană, lumească. Am realizat pe loc - inutil, din nou și cu durere - că publicația aceea nu are corespondent în lumea mea, românească. Că la noi nu există, de fapt, ziare - în toată puterea, în deplinul înțeles al acestui cuvânt. Dar și că, la noi, nu există, respectiv, jurnaliști. În balanță cu un FAZ, dincoace de Budapesta, nu mai există presă!

Încleștarea cu cartea

Trenul, iconostas laic cu fețe pictate cum a dat Domnul, sprâncene aduse din condei, făcute să deverosimilizeze(!) chipurile. Teniși ieftini, dar nu mai puțin incitanți, șosete albe decoltate pe dedesubtul gleznelor; și din cele roz.

Calcanul - G. Grass. E neobișnuit de frig. Mâța are permisiunea să împartă odăile cu stăpânii casei. Doar o pisică. Doar niște stăpâni.

Istoria bărbatului, lupta lui pentru emanciparea de sub jugul molatic al matriarhatului („orânduire” ce-l folosea doar de fertilizator, tranchilizându-i reacțiile cu lapte din belșug). Emanciparea față de sân. Desprinderea de sânul mamei, al femeii. Suptul îi adoarme bărbatului instinctele, îl moleșește, îl depolitizează și-l deresponsabilizează.

Pe o mai scurtă întindere, felul în care compune Grass, nobelul Grass, ar putea fi de mare efect, hilar, cațavencian, ar stârni râsul lumii, numai bun de degustat în doze comprimate. Pe întindere mare, însă - vezi 500 de pagini tipărite destul de înghesuit, vezi prețul originar de 47,50 lei pe volum, în 2008, la apariția în românește - poate fi extrem de obositor. Îmi piere concentrarea, îmi pierde atenția și riscă să-mi lase mult în urmă interesul. Rareori am mai avut parte de asemenea reverii fertile, fără nici o legătură cu conținutul, pe fondul unei lecturi dintr-un zis „mare scriitor”. Cu Toba de tinichea m-am răsfățat. Cu Calcanul în palme, am visat pe rupte, păstrând ochii deschiși. Nici nu știu, să-i mulțumesc autorului pentru a mă fi redat mie însumi, proiectat pe ecranul prolix al cărții sale sau să-l înjur. Prin urmare, l-am abandonat cu entuziasm.

Nu am deslușit, de fapt, nici o poveste, nu am prins nici un fir, sunt găsibile în pagini mai multe poante, umor „etnic”(?), vorbe de duh, satirizări, răstălmăciri - toate puse cap la cap, doar-doar or căpăta vreun sens - fraze de umplutură de un amuzament „șlefuit”. Fără tensiune, fără miză. Pur și simplu, un scris fabulatoriu, un fel de ladă savantă de gunoi savant, ghena unui scriitor, locul lui de joacă sau de aruncat dejecțiile oarecum simpatice rămase de la (lucrul la) alte cărți, de spălat creierul în pauzele sale de la scrisul serios. Nu știu ce este Calcanul!

Truisme

Sîni de piatră, C.S./2011

Ca de obicei, toate-s vechi, scopul oricărei săptămâni e pitit timid în sfârșitul acesteia - e ceasul în care orice om cu capul pe sub meri are la dispoziție ceva mai mult răgaz pentru - se presupune - a-și aranja gândurile într-o anumită succesiune, periindu-le bine, scuturându-le de praf pe fereastra apartamentului, punându-le coperte noi, învelitoare din plastic. E momentul de glorie al maximei ipocrizii sau al euforiei nejustificate, ambele pulverizând un înșelător parfum de veșnicie asupra celor două scurte zile libere.

Încă din dimineața lui vineri, îți vine a-i îmbrățișa și săruta pe gură, pe frunte sau pe sfârcuri pe toți cei iviți în cale, o pornire sinceră de solidaritate întru nimic, un nu hotărât discriminării sexuale!: să-i iubești fără a-ți păsa de ei, să-i strângi de gât la pieptul tău generos și încă ferm, nesecat izvor de emoție ieftină. Restul zilelor au fost așezate de providență în lăcașul lor, unde ele stau cuminți, doar pentru a spori suspense-ul din weekend. Abia la final, la capătul celor cinci „lucrătoare”, orânduite și programate în amănunt, interesul deosebit de anxios de a ne sustrage ocupațiilor cotidiene aducătoare de învățătură sau de bani în pungă se prelungește alegru în zbaterea făcătoare de nervi gâdilicioși - și, uneori, de minuni - pentru a ieși în sau din oraș (cât mai departe), într-un loc (ambient) care să nu-mi amintească de tine când erai mare (în mine). I'm in, amin!

Acum am dovada și m-am resemnat, nu voi (re)găsi niciodată acel locșor paradisiac, nici țipenie de om (de pildă, pe coasta de sud a Dealului, cea aspră, seacă, de atâtea ori numai a mea, pietroasă ca un sân în care laptele s-a prins, te-ai fi gândit?), mai ales că în următoarele două zile urmează să întâlnesc mereu, poluându-mă, câte o față cunoscută care va recunoaște în mine, numaidecât, salvator, o față cunoscută și iată cum deja se și îndreaptă glonț către palma mea crispată, neîntinsă, luând-o în primire, strângând-o tare, să nu i se simtă cumva echivocul, cu recunoștința recunoașterii, de parcă ne-am fi încrucișat cărările nu acasă, ci pe undeva prin străinătățuri, pe mariahilferstrasse - mecca românilor în viena, doi români care în țară s-ar fi ignorat reciproc cu ostilitate (Anamaria Pop ar fi folosit la modul ostil), cu pricepere și destoinicie.

Prietena inimii mele stă mută și țeapănă sub înfățișarea ei de împrumut pe un scaun de lemn, nu respiră ca să nu-l facă să scârțâie, nu o puteam vedea, dar am reușit s-o reconstitui din șușotelile altora, adoptase o postură falică, erectă, și refuza să vorbească, așa cum, pe neverificate, vag (sau la modul vag - ar fi scris Anamaria Pop), am aflat eu că se poartă schizofrenicii în obișnuitele episoade de absență psihică, și anume în împrejurările în care, îmbibați de prea multă suferință, se deconectează de lume cu un clic aproape audibil, înțepenind și amuțind, amicele mele din vis mă castraseră cu uitătura aceea demonică, de-o ironie oțetită, omniscientă, ce mă făcea să știu că ele știau ceva ce eu nu știu, iar iubita prietenei mele - țeapănă și mută, cu trăsături ostentativ falice, detașată de mine, excizată de pe trupul meu doar din buze, cu un zâmbet capabil să semnifice și să taie orice.

Sven

Nu altfel, ci fix ca acest Loveparade 1998 Sven Väth, „arăta” câmpul muncii techno-logice germane la 1998! Sunetul spune mai mult decât aș fi eu în stare, cuvântând. Teutonii cu mânecile suflecate arau veseli țarina, discuiau apoi fără să icnească, cu piepturile tresăltând falnic în timp ce pășeau lin peste brazde, de parcă s-ar fi plimbat pe ștrase sau pe vreo pistă cauciucată. Prin sumbră comparație, e destul să scriu atât: dubstep. Adică: stagnare, plictis, muzică cu frânele trase. Dubstep - simptomul unei lumi sătule, ghiftuită cu șaorme. Lumea văzută prin ochelarii aceia ridicoli, mari și sluți, de hipster tocilar, mai prost socialmente decât propriu-i smartphone, nătărăul care sare și mișcă pentru că sar și mișcă cei din jur, nu pentru că ar auzi sau ar asculta ceva cu urechile acelea tâmpe.

Remarcați, în partitura executată de marele Sven, sunetul acela stingher, țipătul de buhai electric, ce vine și revine. Și modul în care trece Sven la vinylul al doilea, cu zgomot de joagăre: mai aruncând o dată peste mulțime - basul dus la minimum, ciocanele piesei ce urmează deja active - biciul, trilul ascuțit de buhai. Și, nu în cele din urmă, priviți lumea aceea! Adunarea. Acum 13 ani, techno fără cusur! Atât de mândru să spun în blogul mare că așa ceva am avut șansa să ascult eu în belle epoque.

Fehlleistung

Un oraș este definit prin felul în care arată centrul său și prin ceea ce are loc în zona centrală - inima urbei. Dacă eu mă trezesc în zori și tot ce mi-e dat să văd pe geam e, să zicem, blocul comunist, cojit, de peste drum, se cheamă că-s timișorean? Ba deloc! Orașul este numai acolo unde odinioară erau amplasate, și au mai supraviețuit și astăzi: cetatea, piața, catedrala. În afara cetății, dormitoarele de beton, cetățenii de rang secund, fabricile. Inscripțiile obscene, agramate de pe ziduri, pistele mizere de skating. Îmbrăcămintea țipătoare, treningul, blugii gata decolorați, bluzele albe, strâmte pe burți și pe pectorali, cu vulturi și ștrasuri pe umeri.

Cele care nu au cetate, piață, catedrală (una construită înainte de 1900), nu-s orașe. Sunt doar localități.

Mașina de înghețată străbate străzile întortocheate în sunet de jazz. În față, șoferul, în spate - spațiu ca într-o tonetă. Și muzica, jazz clasic. Ca-n Newark.

Când îl citesc pe Proust, nu-mi pot reprima gândul snob, obsedant: îl citesc pe Proust. Însă omul ăsta e proteină, supliment alimentar pentru suflet & minte. Cu totul altfel, adică ranforsat și mândru, intru și poposesc puțin în toamnă ținând Sodoma în brațe.

Ar trebui să-mi mai plimb trupul, însă mintea preferă să citească.

Unghiile de picioare, cu lac roz-pal. Nesuferindu-se unele pe altele în perioada caniculei, astă vară, degetele stăteau rășchirate, uscate de praf și soare. Din decolteuri, coline. Deșertul s-a sfârșit.

Stau acasă, mi-am luat o zi răgaz, cu aceeași teamă de ceas, de curgerea timpului. Am avut parte de o călătorie cu frica în suflet. Superstiție, vise „înțelese” ca premoniții („obișnuitul” vis cu sfârșitul lumii, supusă unui bombardament celest cu foc, trăznete uriașe, asurzitoare, întunecime). Nicicând mai bântuit de varii culpe, închipuite sau reale, care mi-au legat sufletul, umbrit bucuria, afectat reacțiile, grosolănindu-le.

Nemesis si altele

Biografia personajului Eugene Cantor al lui Philip Roth (Nemesis) e determinată dintru început de absența timpurie a părinților. Așa cum biografia (trăsături caracteriale, fapte, decizii epocale, opțiuni profesionale, iubiri, dependențe) oricărui copil, silit să crească fără mamă, fără tată, privat de prezența autorității parentale, este, de regulă, în mare măsură determinată de un asemenea gol ce rămâne de neumplut. La polul celălalt, nu mi-e clar dacă opus, găsim copiii care s-au „bucurat” din plin de ambii părinți... abuzivi. Să mai afirme atunci cineva, emfatic, că oamenii-s diferiți, individualități irepetabile, sau că ar cunoaște destine radical diferite unii față de alții. Există, se pare, o sumă de posibile traiectorii biografice, le-aș numi fără teamă standard, mereu aceleași, cărora, influențați de diverși factori interveniți în procesul dezvoltării, ne supunem. Suferim la fel - îndelung. Ne bucurăm la fel - cu limită. E prea puțin măgulitor, dar nu mai puțin adevărat, să știm că împărtășim același destin meschin cu, probabil, fiecare al 5-lea om de pe planetă.

Profesor de sport la o școală de cartier newarkez, miop, deci inapt pentru serviciul militar, domnul Cantor își dorea să-i învețe pe micuții evrei să fie „vrednici la trup”, ca să n-o sfârșească implacabil prin a fi batjocoriți de brutele antisemite - răspândite în Statele Unite în proporții comparabile cu acelea din Germania hitleristă, nu mare era diferența - pentru vina de a ști „să-și folosească doar inteligența” (s.m.). Ca și când asta, să faci bani din ascuțimea minții, ar fi o nerușinare, o sfidare la adresa majorității ce trudea bovin, asudând din greu. A trudi adamic fiind, bineînțeles, singura formă acceptată socialmente de a-ți câștiga traiul zilnic - în credința anglo-saxonă, (neo)protestantă, a celor cu pigment alb în epidermă...

Poliomielita - noua ciumă, își seducea nu foarte selectiv victimele de pe întreg cuprinsul Americii de Nord, conform unei „norme”, șeptelul de morți, ce demonstra o logică impenetrabilă, pe care numai epidemiile de acest soi o etalează. Din 1916, de la prima mare epidemie de care își mai aminteau bunicii, știința nu găsise încă remediul.

Dezbateri aprinse în sânul populației civile despre cauzele bolii. Se caută țapi ispășitori, ascunse mâini criminale, purtători voluntari ai microbului: italienii, negrii (adică ceilalți). Să fi fost, oare, soarele, canicula neîndurătoare, scuipații de pe caldarâm, mâncarea alterată, igiena neglijentă, guturaiul, bancotele de hârtie, poșta?

Naratorul, martorul care transmite mai departe învățătura celor petrecute, este Arnie Mesnikoff (unul dintre copiii care se foloseau de locul de joacă administrat de profesorul de sport), dar acesta predă, cu subtilitate, pe parcurs sarcina povestirii lui Eugene Cantor. Newarkul evreiesc văzut prin ochii lui Cantor.

Mânia domnului Cantor se îndrepta către însuși Dumnezeu, cel care crease virusul poliomielitei și-l slobozise în lume; permisese ca mama lui să moară atât de tânără, la nașterea lui; Dumnezeul care lua la el copiii inocenți de-și petreceau vara jucându-se pe terenul pe care îl avea în supraveghere - biată slujbă de vacanță, pentru rotunjirea veniturilor.

Război în Europa, 1944. Americanii își dau viața pentru a salva bătrânul continent al ideologiilor și-al experiementelor politice idioate, puse la cale de „minți luminate”, de „mari gânditori”, idei criminale, susținute și vehiculate încă din secolul precedent de „creatori de geniu”, „rafinați” - Wagner, Heidegger. Acasă la ei, un altfel de conflict, nu mai puțin nimicitor, „un război cu masacre, ruine, distrugeri și blesteme, un război cu toate urgiile aduse de război - un război împotriva copiilor din Newark.”

Cu toate că o scrie impecabil, la finalul cărții, Roth nu rezistă ispitei cam bătrânicioase (boală cu incidență frecventă la scriitorii maturi, în prag de retragere) de a ne oferi pe tavă morala narațiunii, un surplus de lămuriri psihologizante, ca pentru proști, despre mecanismele și sforile invizibile ce i-au mânat și manipulat eroul principal prin turbulențele existenței. Pe când ispita Creației îi face să se zvârcolească în pat pe uscații hermeneuți, obișnuiți să strălucească doar parazitând câte o Operă, iată că nici marii scriitori nu pot dormi de grija interpretării neapărat totale a scrisului propriu, pierindu-le, de la o vârstă, încrederea în capacitatea cititorului, care i-a însoțit fidel preț de-o viață literară, de a-și bucătări singur analizele, după cuviința sufletului său. Ca până acum, ca întotdeauna.

Bop you?

Pur și simplu, new jazz... Poate nu într-atât vocea, cât ritmul ăsta sălbatic, executat prin lovirea obiectelor casnice, te miri ce ți-e dat să izbești în cale, dar și vocea, cum să nu!? Și bop-ul, fată, nu te prosti! Și decker-ul dublu, orgă ca la mama acasă, în anii gloriei The Doors (de parcă le-ar fi trecut gloria, numai prostii spui). Ia, de nu mă crezi:

Zimpala - Doo You Bop

Au milieu de nul pied

Bucălata iese la alunecat pe role - nici un sunet pe asfalt, or fi role scumpe, gândesc (vreau și eu!). Să învăț a luneca pe role la 36 ar fi o performanță care m-ar putea îmbuna puțin. Îmi surâde. Îi simt de aici, odată cu ea, senzația de imponderabilitate iscată de viteză boantele ace care-i înțeapă cu miile regiunea venerică mirosul acru de necoaptă îi intuiesc sudoarea dezinvoltă (pe care, mai târziu, și-o va spăla superficial, acasă) înmuindu-i picioarele captive în bocancii țepeni ai rolelor.

Au milieu de nulle part

Ce s-a întâmplat între voi acolo? Ce rămâne (de) nerostit?

Pași și zvâcniri, mușchii puși la muncă sub piele. Să scriu niște pagini despre mers, despre umblet, despre a păși. Personajele să nu dobândească chip, fizionomie. Picioarele le poartă, iau decizii în locul personajelor, le conduc de colo-colo. Să rămână, deci, anonime, „figurate” doar la nivelul pulpelor, gambelor, tălpi, păduri de glezne, una, numai una dintre cele două glezne ce-l gâtuiau, vecinătatea labelor îi ardea obrajii - sărutată de Bărbat. Pur și simplu capul lui, pe neașteptate, sentimentul meu de putere, nălucirea că eu îl fut pe el, gratificată numaidecât de viitura umedă dintre coapse, capul i se aplecă puțin spre glezna apropiată, aleasă (nu știm care: cea din stânga sau cea din dreapta?), tremura și transpira, ploua peste mine, trebuia - ca să nu juiseze precoce, și mi-o sărută cu un plescăit de ventuză apăsând sorbind creând vacuum cu mucoasa răsfrântă a buzelor limba lipită de fluier lăsând o urmă lucioasă de melc de pe vâscozitatea căreia nu de alta dar pentru a mă ține de ceva să nu mă scufund înainte de convulsia ultimă nu am reușit să-mi mai desprind ochii. Încheietura din care pornește vânjoasă, ramificată, vascularizată, laba piciorului, osul încheieturii rotindu-se rapid în matca pielii.

All photos by C.S./2011

Privirea Femeii - sticloasă, tulbure, iscodindu-l încă, nu departe totuși de abandonul total, pitită încă leneș, cu rămășițe de prudență, pe după desișul genelor întredeschise. Străinul înăuntru, pompând neobosit, îmboldit să vâslească mai departe către excelență atât de mecanica obișnuinței pe care o avea în practicarea acestui sport, cât și - oh, în acest punct dânsul fusese cât pe ce să-și rătăcească în mod rușinos stăpânirea de sine, cât pe ce să se fi pierdut de sine și să se prăvălească prematur, de unul singur, în extaz - cât și, așadar, de ineditul voluptății înăbușitoare provocată de postura prăpăstioasă în care Femeia, fără veste și de bunăvoie, Doamne, îți vine să crezi, eram eu acolo, complet expusă, inundată de o îndrăzneală care mă rușina și mă întărâta deopotrivă, îmi lua mințile, îl așteptase să vină odată într-însa! Ne făcurăm toți trei nevăzuți.

Textul - sfârșitul (dez)nădăjduit al obsesiei?

***

Împiedicări

Lectura la Alegerea Sofiei de William Styron (tradusă în românește de Cristina Jinga, la Adevărul!, ici cu profunzimi delicioase, colo neglijent, ca și cum s-ar fi folosit, în marea-i grabă de a preda la termen, de google translate...; vezi construcții aiuristice, forțate, trecute aproape ad litteram în română, ca: „frumos de inevitabilă”, „prost de nefericit” etc; din păcate, sunt mult mai numeroase).

În ciuda acestui amănunt amar - ce devine nespus de supărător, pe măsură ce înaintăm în carte -, în câteva dăți a trebuit chiar să mă opresc din citit, într-atât de gustos este scrisă! Nu, Styron nu era evreu, i-am tot scotocit în biografie, dar împărtășește cu scriitorii acestei prolifice și inepuizabile nații sarcasmul nimicitor, umorul, realismul erotic fără perdea. Încărcătura erotică sufocantă. A trebuit, deci, să iau o pauză, să iau distanță, dându-mă câțiva pași înapoi. Să-mi zâmbesc mulțumit.

***

All photos by C.S./2011

Să ne încolăcim picioarele în iarbă. Iarba printre degete - câteva fire prinse, încleștate între fiecare două degete. Ultimul degețel rămâne întotdeauna desperecheat. Pe acela în ascundem între buze.

***

„Psihanalistul meu zicea că omenirea va fi întotdeauna propriul ei dușman, până când nu învață că fiecare ființă omenească are nevoie, enfin, doar de un futai fantastic.” (W.S. - Alegerea Sofiei, în versiunea editurii Adevărul; pentru cei interesați de o versiune cât mai corectă - eu era cât pe ce să mă aleg cu romanul în original, dar n-a mai fost să fie - e recomandabilă și tălmăcirea făcută pentru editura Art de Virgil Stanciu, 2007)

***

Krisztián

„Krisztián!”, aș fi dorit să strig, în marea-mi surpriză, chiar și numai pentru că-n numele pe care-l purta, pe care nu îndrăzneam să-l pronunț nici măcar la începutul prieteniei noastre, subit întreruptă apoi, astfel că-l rosteam doar în sinea mea, simțeam aceeași distincție fină ce exista în toată ființa lui, inclusiv numele lui exercita asupra mea aceeași atracție puternică și irezistibilă căreia n-aveam curajul să-i cedez sub nici o formă; dacă i-aș fi pronunțat cu glas tare numele ar fi fost de parcă i-aș fi atins trupul gol, astfel că mai degrabă îl ocoleam, așteptam până pornea cu alții spre casă, ca nu cumva s-o iau și eu tot pe drumul acela sau să merg cu el, ba, mai mult, și-n clasă aveam grijă să nu ajung întâmplător în apropierea lui, să nu cumva să am posibilitatea să-i vorbesc sau, în urma unei busculade întâmplătoare, să mă lovesc de el (...)

Din Péter Nádas - proaspăt tipărita în România - Apocalipsa memoriilor (deși în original titlul nu este atât de catastrofic-tabloidizat!, ci, dacă nu mă înșeală puțina maghiară știută, s-ar traduce prin Cartea memoriilor, dragă editură Curtea Veche și dragă doamnă traducătoare Anamaria Pop)

O carte frumoasă, crudă, ca un înșelător & sadic cântec de leagăn. 

Iubire tâmpă

Cei doi se sorb din ochi, față în față, cap în cap, tac și se țin de mână, își surâd cretin, cu un subînțeles de neînțeles, mestecând cu mintea ultimele declarații meșteșugite, ocolite, prevăzătoare - încă nerostite. Am ieșit cu toții în oraș, însă simțirea lor e intensă, îi amuțește, îi izolează în mica lor nebunie - dragostea, habar n-au ce se petrece cu ei, se iubesc ca-n lumea cealaltă, a îndrăgostiților, nu după regulile lumii în care ei trăiesc zi de zi, cea cu profesori, profesii, obligații și, cică, răspunderi.

Un aer primenit regla bătăile oricărei inimi, încetinind circulația, prelungind fericirea. Căile fericirii erau scurte în lumea lor, permițându-le să ajungă lesne dintr-o parte într-alta.

Destruchipare

www.paulpolitis.com

Trupurile fără chip își au importanța lor în defularea periodică, în golirea amarului departe, la o distanță sigură, de cercul apropiaților (cercul preschimbat recent într-un singur punct), pentru a-i scuti de supărarea noastră fiziologică, de neliniștea noastră libidinală. Se întâmplă uneori să-ți dorești să întredeschizi, vorbe bine ticluite & presiune mecanică, și să pătrunzi sexualmente - decorul: o încăpere de-un alb anonim - o pereche de buze anonime, dar ce savuroase! și care, firește, să nu șadă chiar pasive în tot acel timp. O vezi, parc-ar vrea să-și îndese toată țesătura așternutului în pântece, apăsând-o într-acolo îndurerată? N-o vezi.

gospodărește (dezagreabil verbul, epuizat sub comunism) îmi încrucișez brațele înainte de a-mi săvârși somnul de anxietate din fiecare după-amiază somnul bizar pe partea stângă somnul în răcoare și iarna în spaima că se va stinge focul din sobe - de felul ei o temere tâmpită ce face parte din ciclul primar al fobiilor omenești; grija focului e echivalentă cu preocuparea de a evita enurezisul nocturn, ejacularea precoce, nevroza indusă de coitul întrerupt (profilactic?) sau echilibristica mintală făcută spre a nu fi prins cu jurnalul în mână ziua în amiaza mare, ca să nu zic de-o revistă deochiată, căci n-am destule mâini ținute la vedere...

Noaptea puricilor lungi 2

Profitând de plecarea la tratament a câinelui adorat al familiei, mâța cea stufoasă, purtătoare eroină de paraziți, s-a și refugiat în casă, aducând cu dânsa, ca zestre, doi saci căptușiți bine cu purici hămesiți, de cea mai bună calitate, negri și lucioși, cu mușchi armonios (înspre excesiv; Anamaria Pop ar fi folosit: la modul armonios) dezvoltați la picioarele dindărăt, gata de muncă, gata de supt, ah, iată-i: m-au identificat prin satelit, dar și terestru, trimițând iscoade specializate olfactiv, în tot cazul mi-a mers vestea, circulă nestingherite zvonurile despre gustul meu dulce-amărui, ceva deosebit, despre feluritele creme cu care în amănunt (Anamaria Pop ar fi folosit: la modul amănunțit) îmi ung pielea ca s-o țin invidiabil de catifelată pentru vârsta mea (jumătate din cea a distinsului cosmetician G. Liiceanu - atât vârsta cât și pielea), despre deorolurile ce-mi răsfață rotund (Anamaria Pop ar fi folosit: la modul rotund) subțiorile așa cum nici o limbă nu mi le-a răsfățat până acum.

S-au bulucit puricii pe întinsul epidermei mele, cel mai întins organ, cazându-mi-se în chiloți, în dosul buzunarelor, amplasament pentru care a opta denotă finețe, educație aleasă, gourmandise, sau navigând pur și simplu odată cu mine, prin lumea largă, agățați de picior, cu trompa bine înfiptă în pielea primitoare, cu ochii închiși în extaz, puricii sug și înghit pe nemestecate, puricii n-au măsele, apoi cad beți pe crac în jos, la parter, stabilindu-se la glezne, în ciorapi, unde ar fi întâmpinați doar de oportunități reduse numeric de a cădea și mai jos, mult mai greu le-ar fi mai jos, din cauză că în ciorap sunt mai încorsetați, mai înghesuiți, însă efectul colateral al strâmtorii e acela că nici nu pot înghiți abundent, cât și-ar dori, din motiv de presiune toracică.

Linii de fugă

Năzuinței mele melagomane de a avea totul în stăpânire îi mai trebuie, măcar în împrejurările dificile, și nutreț: prezența mea la locul manipulării. Setea de a domina nu se poate, câteodată, împlini cu desăvărșire decât în prezența mea. Altfel, totul se năruie într-o clipită, am remarcat asta, eu, de aici de unde mă aflu, chiar fericit fiind, simt că în altă parte, ceea ce am construit, creația și proprietatea mea se ruinează, așa cum se spulberă convingerea împăratului gol că ar fi, în fapt, înțolit cu haine alese, după momentul de groază în care copilul din asistență îi strigă vorbele bine știute.

C.S./2011

N-ar fi nici o dificultate, în alte condiții, în a-mi dura inteligente edificii personale, mici refugii, salammbô-uri eliadești (flaubertiene?), care să mă protejeze de intruși în timp ce-mi port trupul și senzualitatea lui pe calea regală, de n-ar lua parte la derularea vieții mele pe ecranul reprezentărilor lor o întreagă galerie de suporteri ostili și adversari grijulii, numiți din oficiu, ei fac o gălăgie cel puțin stranie și aruncă în mine cu tot felul de obiecte nefolositoare lor în casă.

M-am trezit, așadar, sărbătorind o neatârnare ce nu a așteptat prea îndelung să se trivializeze, ajungând ea - răbdător, dar sigur - în situația de a se instituționaliza: soarta oricărei rebeliuni. Albinele își pot alege florile predilecte după o mie de nuanțe, pot renunța la unele în favoarea altora, la ce bun însă această iluzorie opțiune, această „ofertantă” beție a culorilor câtă vreme nu are puterea să ascundă dependența absolută a vieții micilor („harnicelor”) insecte de nectarul colectat dintre ispititoarele petale? Bogăția nuanțelor nu face, în ochii mei, rutina mai acceptabilă, sensibilitatea simțurilor mele mă scutură pentru a mă trezi la cel mai mic semn de amăgire.