Anxietatea și anxietățile ei

 Atât de obișnuit cu stările anxioase, încât o zi fără anxietate mă face anxios.

Ceva nedeslușit, amenințător, trebuie că se coace sau se petrece. Ceva tot o să iasă la iveală, până la urmă, din liniștea asta prevestitoare. Iar la mine, ajung doar undele. Doară nu eu am inventat „liniștea rău prevestitoare”. S-au prins și alții înaintea mea, asociind liniștea cu furtuna sau cu reaua prevestire.

Anxiosul se neliniștește când larma gândurilor dispare; lipsesc obișnuitele ruminații zilnice, ispita nesfârșitei analizări a orice. O zi în care nu „analizez” nu poate decât să mă neliniștească. Un ritual - ca mantrele, mătăniile, rugăciunile cărora cei credincioși li se abandonează încă de la primele ore ale dimineții. Prin interpretarea continuă, mi se pare că orânduiesc ziua, îmi stivuiesc așteptările cu privire la principalele ei momente pe care am o greu de stăpânit trebuință de a le anticipa.

Anticipând acele „momente” ale zilei, iar ele neîmplinindu-se, mă regăsesc constrâns să analizez până la eroziune neîmplinirea lor, mai ales partea care - îmi închipui - a depins de mine.

Anxiosul colectează afectivitate ca plantele din deșert roua - din ceea ce nu se vede. Cât timp „ceea ce nu se vede” își manifestă într-un fel prezența, iar terminațiile mele simpatice o percep, asta poate decide frumusețea zilei și clipei respective, mersul și deznodământul lor - un suflet un strop mai împăcat la orele culcării.

O altă zi rotundă

 Pășesc pe rotunjimea fiecărei zile ce se rostogolește sub talpa mea, făcându-mă să cad, trântindu-mă la pământ cât sunt de lung, și nu prea sunt.

Captiv în casa scării, o scară ce duce către nicăieri, o ușă asemeni altora, uși ce nu se deosebesc între ele, nu se deschid, poate n-au nimic dincolo, uși de butaforie, decoruri tv de altădată, praf, rămășițe ale programului de revelion cu „vedete” de talie locală și glume înțelese doar de ai noștri.

Urc și cobor, cobor și urc treptele, precipitat de teama din suflet, nu din grabă, nu alerg, urc și cobor, epuizat de absența unei sosiri, de negăsirea unei uși care să se deschidă.

O seară concretă, păzită de un mascul vigilent cu mișcările altora și neatent la propriile fapte. Masculul umple scara, postat acolo, o umple și atunci când nu e prezent, amenințarea mută că ar putea apărea oricând.

Masculul cel neglijent cu sine, hainele lui ponosite simbolizează cât de bine-i el instalat în confortul domestic (încât, de-acum, își permite să arate neîngrijit, să se ignore pe sine, tot ce a avut de cucerit în viață a obținut, nu mai rămîne nimic pentru care să lupte).

Scopul prezentului este să-și păzească avansat, pe scară, deci afară din casă, cuceririle, obișnuințele, acumulările de-o viață. Iese din casă într-o ofensivă pasivă, defensiva avansată a bărbatului în capot care nu va renunța cu ușurință la ce are.

What The Living Do

Puțini sunt cei care ajung să ne cunoască cu adevărat. Murim și ne trezim că n-a știut nimeni cine am fost. Unii n-au răbdarea să-și cunoască apropiații ori apropiații lor n-au știut să li se înfățișeze - s-or fi exteriorizat cu șchiopăteli, le-o fi fost teamă să se dezvăluie.

Cel mai adesea, totuși, e din cauză că n-avem răbdare. Nerăbdarea ne ocupă mult timp, sunt telefoane de frecat până la înroșire, trebuie aerisită casa, vin oaspeții, trebuie serviți, avem de pregătit diverse pentru a doua zi, dormim, ne refacem sinapsele înfundate, avem reverii diurne, timp în care pierdem noțiunea timpului. Bem, mâncăm, înghițim, facem baie.

Suntem prizonierii propriilor fantasme. A-l cunoaște în profunzime pe celălalt ar însemna să-ți părăsești niște clipe fantasmele, slăbit cum ești, muncit de ele.

Să-l vezi pe celălalt neatins, nealterat de fantomele trecutului tău - imagini, chipuri și gesturi suprapuse peste alte chipuri. Neputința de a mai repeta cu altcineva anumite cuvinte.

Carcasă fără rezonanță

Ce-i adevărat din tot ce visez? Visul, el singur! Visul, cu părerile lui, visul - întorcând pe dos dispoziția unei zile întregi, influențând-o de acolo, din mormântul lui, din cimitirul de vise.

Iarna - burete de ceață, burniță, nimicul solidificat, așteptarea disperată a unui tren anulat, șezând pe bagajele ce conțin haine deja vechi, învechite și uzate de așteptare, demodate, nepotrivite sezonului.

Despărțirea care este iarna, zid imens și opac ce se ridică cu o răbdare satanică, începând din noiembrie.

Narcisicii noștri perverși

 Printre multe altele, ei se tem de cărți, manifestând o tremurândă neîncredere în acestea. Cărțile citite de partener(ă). Motivul lor ascuns e acela că sunt conștienți că lectura îți poate pune „în mână” uneltele gândirii cu propriul cap.

Disprețul spăimos față de cărțile tale este singura (sau ultima) dintre apărările lor. Cărțile, lectura sunt suspectate că aduc cu ele deschiderea minții. Trezirea. „Tu m-ai trezit!”

Ferestre către lume, dar și către sine, narcisicii le vor zidite, arse, distruse, inaccesibile. „Mi-e ciudă că citești!” „Sunt complet devastat când nu-s eu Supremul.”

Acum te ridică-n slăvi narcisicul, seara - te denigrează pentru a te dezintegra psihic. Bucățele te face. Ca să nu te mai poți recompune în veci. 

Cărțile îi amenință, sunt percepute ca o alternativă la ei, la atotputernicia și omnisciența lor, ele fură părți însemnate din atenția totală pe care narcisicii și-o revendică.

Orice adiere mai rece dinspre persoana iubită - un prilej de catastrofă. Deznădejde, invective, furie, implorări, cerșetorie emoțională.

Sau tocmai am schițat un borderline? Nu știi niciodată cu astea, sunt prea „fluide”.

Nivel înalt

 Liiceanu & Patapievici, în vizită la Ineu, noaptea trecută. Liiceanu se prefăcea încântat și nerăbdător să-mi afle opiniile despre el, Patapievici mă lăuda, stând noi trei la masă, într-un mod deșănțat ce-mi provoca o insuportabilă stânjeneală.

Erau amândoi oaspeții mei, în casa noastră, ca atare, considerau potrivit să mă tămâieze.

Înainte de a se ridica să plece, am remarcat cu-o milă amestecată cu dezgust că ambii au șosetele rupte, lăsând la iveală degetele de la picioare - groase, descuamate, ciupercoase. Sunt îmbrăcați în ținută de cocktail, doar că aveau șosetele rupte în picioare, cu degetele la vedere.

Neexistând taxi în Ineu, urma să-i trasnport eu (undeva). Urcă singuri în mașină. Patapievici îi pornise motorul și reușise s-o lovească ușor la bara frontală de protecție, spărgând plasticul ăla.

Liiceanu îmi cere sfatul despre ceea ce ar mai trebui să scrie în continuare. Îi răspund: să facă mai multe interviuri. A părut măgulit. I se luminase chipul, tototdată minat de un licăr condescendent, răutăcios.

Cei doi se purtau ca și cum ar fi rămas înzăpeziți sau sinistrați la Ineu și ce să facă și ei, trebuia să intre în vorbă cu gazda, dar li se ghiceau lesne sila și sentimentul de superioritate.

Ridicându-se, așadar, ca să plece, pot vedea cât de ponosiți erau - purtau acele haine, odată bune și scumpe, acum uzate, în care se străduiau prea tare să pară demni.