Îmi lipsește Dave Gahan. Periodic, mă apucă dorul.
Mulți pași făcuți zilele astea! Pășesc cu sete, cu disperarea unui optimist silit de împrejurări, îmi număr pașii odată ajuns acasă, imediat după dezechipare. Cu cât mă plimb mai des și mai mult, cu atât în ziua ce urmează ceva mă cheamă din nou afară, mă mână ca pe o vită rătăcită de turmă, mă împinge de la spate și mă susține să înaintez. O plimbare o cheamă pe următoarea.
Înnorat, toamna tot sosește - în chinuri.
Cauți prietenia atunci când iubirea îți este refuzată. În acele clipe, ți se întâmplă să-ți cauți și vechii prieteni, pentru a-i reactiva în calitatea lor (aproape „fostă”) de prieteni. Un gest mârșav pe care-l comitem cu toții.
Acum, acele clipe în care aștept, și nu aștept, cu groază să treacă anul. Dacă anul trece, eu am să intru în cel de-al 51-lea an. De unde graba?
Astăzi, simt să refuz totul, mai precis - orice. N-o să resping, totuși, nevoia de a mă urni, pășind până-n centru și înapoi.
N-aș vrea, în ruptul capului, să întâlesc vreun cunoscut! Cred că i-aș suci gâtul nevinovatului peste care aș nimeri. Vreau să fiu eu + mine. Eu și mânarea asta de a circula de unul singur până la capătul lumii și-napoi, în jurul Pământului. Ardoarea de a fi - undeva - străin și fără obligații.
În liniște, însoțit de gândurile mele, fragmentate și făcute mai ușor de îndurat de ceea ce văd înaintea ochilor - fețe străine, fețe pe care să le pot citi în pace, să mă încarc cu geografiile lor noi și apoi, să le uit.
Cioran: „Ar trebui să-mi procur cartea lui Rank despre Traumatismul nașterii.”
Cât despre mine, mi-o doresc încă din timpul liceului, discut de atunci despre ea ca despre o himeră ce a împlinit mai bine de trei decenii. Mulți ani, n-am găsit-o în traducere românească, până recent.
De când am dat ochii de titlul ăsta - pomenit, probabil, în ceva volum de-ale lui Freud - am vrut să aflu totul despre teoria lui Otto Rank.
Rank ajusese la concluzia că respectivul traumatism stă la baza tuturor nevrozelor. Instinctiv, intuitiv, am îmbrățișat automat viziunea, chiar dacă am citit doar un rezumat al ideii ei de bază. Bineînțeles, Freud l-a considerat imediat eretic pe Rank, la vremea aceea, dar cum să te lași atât de orbit de umori personale și să nu vezi că tocmai nașterea este prima traumă pe care o suferim?
Ieșirea violentă la aer din apa amniotică, la frig și la lumină din obscuritatea protectoare și caldă a pântecului, a respira pe nas, folosindu-ne de plămâni, a avea pielea dintr-o dată uscată și predispusă la iritații, agresată de mediu, dureri, crampe, schimbarea alimentației, sfinctere incontinente, scutece murdare...
Dar toate astea-s amănunte prin comparație cu îngrozitoarea și niciodată pe de-a-ntregul internalizată separare de mamă. Mama începe să lipsească, nu mai sunt una cu ea, nu mai sunt înlăuntrul ei. Nu o simt, nu o văd, nu mai plutesc împăcat, fără noțiunea grijii și a timpului în trupul ei, cel cu temperatură ideală, vibrant, iubitor, nemijlocit.
Blondă, fină și tristă, privirea căpruie și un cur mare pus între ea și lume. Pășește rar, cu demnitate - își închipuie ea - dar, de fapt, e frântă, și nu de oboseală, de viață. Bărbatul gras, cu volvoul lung. Pe el, nu-l prea vedem, dar ceva îmi spune că lui i-a aparținut acel pulapizdiimăsii pe care l-am auzit într-o zi de pe balcon. O zi lumină.
„Când iubești, iubirea este prea mare pentru a putea fi cuprinsă în întregime în noi; ea iradiază către persoana iubită, întâlnește în ea o suprafață care o oprește, o forțează să revină către punctul ei de plecare, și această întoarcere către noi a propriei noastre iubiri este numită de noi sentimentele celuilalt, ele fermecându-ne mai mult decât atunci când pornesc dinspre noi, pentru că nu recunoaștem că vin de la noi.” - La umbra fetelor în floare
Ca și cum n-aș fi avut altceva mai bun de visat, visez o rebeliune de extremă stânga. Manifestanții, revoluționari/teroriști, mișunau cu cocktailuri molotov, le aprindeau, le aruncau în case private, casele ardeau. Rupeau cărți!
Incendiaseră casa noastră de la Drauț, ditamai conacul împărțit la trei, rupseseră cărțile vecinei, de la care obișnuiam să le împrumut (trimițând-o pe sora să le ceară).
Revoluționarii cruzi (cum sunt ei de obicei), fără Dumnezeu, crezând doar în ideea lor fixă care-i mâna să distrugă o lume concretă și s-o înlocuiască cu alta, a lor, concepută artificial, în cuiburile lor așa-zise „de gândire”).
Acționau în valuri, atacau intens o anumită zonă, se opreau cât să ne dea impresia că, gata, au încetat, dar izbucnind apoi în altă parte a satului. Căci revoluția asta avea loc la țară, în satul copilăriei. O lume pe cale să fie distrusă.
În cele din urmă, au fost învinși, dar lăsaseră ruine, fum și dezolare în urma lor. Unele lucruri și locuri nu mai puteau fi reconstruite sau reconstituite în forma lor originară. Mulți oameni își luaseră lumea în cap, părăsindu-și casele. Noi nu făceam excepție.
Pornesc să-i caut pe ai mei. Gară. Trenuri despre care nu știu nimic - încotro, când? N-am bani de bilet. Perspectiva de a călători la grămadă, în înghesuială, mă face din cale-afară de anxios.
Satul rămâne vraiște, a locui în continuare acolo e descurajant. Deși înfrântă, revoluția își atinsese scopul - ruptura cu trecutul.
Mă trezesc cu intenția fermă de a rămâne în pat. Primul gând, la trezire, a fost acela de a nu face astăzi nimic.
CIORAN, Caiete, 29 aprilie 1969:
- „Originea tuturor servituților noastre stă în atașament. Cu cât vrem să fim mai liberi, cu atât mai puțin ne legăm de ființe și lucruri. Însă, o dată legați, să ne dezlegăm - ce dramă!
Începem să trăim creându-ne legături care, cu timpul, devin tot mai puternice. Vine o vreme când înțelegem că ele reprezintă tot atâtea lanțuri, că-i prea târziu să le scuturăm, căci suntem prea obișnuiți cu ele.”
Cioran era mizantrop din cauza unei prea mari iubiri de semeni, ce-l păștea la fiece colț. Iubea și lumea, și viața - în general. Mizantrop, din teama de atașamente exasperante, mistuitoare care l-ar fi confiscat de la filosofica sa admirare a buricului propriu.
Scrii tu pentru mine, peniță. Lăcrimezi tu pentru ochiul meu stâng, cel rămas fără nume lângă ochiul meu drept ce a lăcrimat deja și a lunecat într-o fotografie din profil, luminat de lampă.
A trebuit să revină toamna, ca să revin în trup. Anotimpul de speriat al dovlecilor scobiți, decupați, lumânarea înăuntru, ce umblă pe stradă ascultând mereu aceleași trei sute nouăzeci și cinci de piese muzicale, preparate de Spotify.
Eu sunt toamna, tu ești pereții boltiți, nesfârșiți, nedimensionali ai bulei de săpun, tapetată cu chipul claie peste grămadă, ochiform.
Dacă e nevoie, las telefonul deschis. Prin deschidere, va pătrunde în el toamna.
Mă târăsc ca un șarpe ce lasă dâre de întrebări peste urma ștearsă a altor șerpi. Ștearsă, fiindcă niciodată n-a fost.
Abia că îndur clipa asta ce nu va curge, îngreunată de tânjirea de a fi din nou inocent și de a nu mai cunoaște nimic din ceea ce am întrebat și am aflat.
Imaginația morbidă, umplând spațiul lăsat gol de inacțiune.
