Ceilalți e eu

 M-am visat acasă, o casă mai veche, în care îmi băltea tinerețea. Ineu, arșița scotea toate mirosurile din toate lucrurile și dădea vara pe la subțiori cu ele. Puțea a vară încinsă, a sex incomplet uscat.

Afară, caniculă - anunță știrile, aplicația, vântul suflă (nu rece), învolburând vârfurile încoronate ale copacilor din spatele blocului.

Aud pași prăbușindu-se repezi și artimici pe scări. Nu mă ridic să văd cine e - cine coboară așa, într-o totală lipsă de respect pentru liniștea altora - fiindcă știu cine e: fata-catâr, mârțoaga, coșuri pe obraji și pe spate și, mai mult ca sigur, pe buci, n-aș vrea să i le văd, aș da orice să nu i le văd.

Megalomania persecuției

 Să citesc ceva cu iz religios, caut Laur și încep să întorc paginile. Îl citesc cu circumspecție, pregătit să-l abandonez la primul derapaj ce m-ar contraria.

Mi se parecă aud un ciripit molcom, afară, printre gemetele muribunde ale mașinilor, dar nu mă opresc din scrijelit (zgomotul peniței pe hârtia aspră).

„Căderea adamică” în căcat. Căcatul primordial. Cele 7 căcate capitale. Unul dintre capitale este Bucureștiul.

Zorii cenușii, răcoarea și relativa liniște a cartierului. Zgomot de uși trântite în tăcere, încruntarea gurilor pungite.

În crucea nopții, eu - gândul cuiva. Câtă melancolie în această megalomanie...

Interruptus

 Mă întrerupeau din nesfârșitele „meditații”, de fapt - ruminații, din baterea masturbatorie a apei în piuă, iar somnul îl suspectez cu seriozitate că fusese unul cât se poate de îndărătnic, cu accente depresive. O evadare facilă din realitate.

Revăd acei ani ca printre gene, cu ochii mijiți de somnolența continuă ce mă apăsa poate îmi lipseau vitamine, minerale din organism ceva îmi lipsea o fată iubăreață copleșitoare după care să nu fiu nevoit să alerg ci să stau locului cu ea s-o fi lăsat să mă-ndoape să mă alăpteze în public cu lapte din praf. Totuși, m-a ferit Dumnezeu. Statornicia sfidează legile paroxismului.

Una dintre camere, aia din mijloc, era de-o obscuritate ce te punea pe fugă, totul ți se înfățișa incolor acolo, trebuia să ai grijă pe unde pășești dar eu știam rânduiala aveam harta mintală varianta pipăibilă nimic complicat, iar cealaltă încăpere despărțită formal de cea din mijloc plutea în ceața despre care vorbeam mai înainte de nici nu mai pot garanta dacă era numai în ochii mei lipiți de atâta somn autoindus (lipsă oxigen, foame, lumină puțină) sau era pe bune și de-a adevăratelea, lumina filtrată murdar prin pânzele de păianjeni nederanjate cu anii din ferestrele veșnic închise de groaza mirosului venit dinspre cocini.

Canapeaua pestriță înghițea toată lumina, dar și ilumina oarecum odaia, când te așezai în poala ei scotea acel oftat de paie strivite și sfâșietorul miros de vechi, de nefolosit.

Dezamăgit de toți și de toate, hotărâsem să nu mai cresc

 Îmi amintesc de canapeaua aia galben-pestriță din „casa cealaltă”, spațiul sacru în care eu mă muram în așteptarea unei maturizări care nu mai venea.

Nici măcar nu-s sigur că existase vreo așteptare a maturizării sau o inventez eu acum.

M-am grăbit scriind - așa se întâmplă când asociezi liber, notezi vrute și nevrute, ideal ar fi să nu presupui, ci să-ți amintești fapte brute, să lași interpretarea pentru mai târziu, nu să te autosabotezi împotmolindu-te în analize premature, aduse în prim-plan înainte de a-ți fi dus la capăt rememorarea.

Așadar, nu era vorba de nici o așteptare de a deveni un adult. Credeam că am stabilit mai devreme că aveam oroare de a deveni adult, nu pentru că m-aș fi temut (ca acum) de bătrânețe ori de moarte, mă temeam de ceea ce doar bănuiam că însemna să fiu adult - seriozitate, responsabilități casnice. Îmi imaginam că-i musai să câștig mai mult, ca să fiu primit în rândul adulților, altfel cum mi-aș fi putut plăti membership-ul?

N-aveam bani, n-aveam o meserie acătării, mă țineam coadă dupa părinți, trecut binișor de 25 de primăveri.

Dezamăgit de toți și de toate, hotărâsem să nu mai cresc. Nu fusese o decizie luată conștient, cu capul pe umeri, ci un fel de înghețare reflexă a timpului psihic.

De unde și furia mea, când îmi veneau prietenii în vizită. Deseori, mă trezeau din somn sau soseau când prânzeam și, cum eram zgârcit cu mâncarea (niciodată nu părea destulă), nu voiam s-o împart cu ei, dar o împărțeam, până la urmă, le cedam bucăturile ce mi s-ar fi cuvenit mie.

Mă întrerupeau de la ce? Din somnul meu depresiv, îndelung, din fiecare după-amiază - căci de multe ori când mă gândesc la anii aceia, nu știu exact care ani, am impresia că dormeam în continuu, că i-am dormit pe toți, cu unele treziri scurte și neplăcute.

În tot cazul, somnul era o constantă a acelor ani obscuri, a acelei veri neîntrerupte, ani adunați acum într-un ghem de nedescâlcit pentru mine.

Multi vocati

 Timpul pe care-l evoc aici e unul păstos ca somnul de după-amiaza și ca visele mele din „casa cealaltă” - locul meu favorit, vara, pentru audiențe. Aveam acolo canapea, fotolii, măsuță, dar de multe ori mă așezam pe jos.

După câteva minute ucigașe, de la luarea în primire a oaspetelui, mă adaptam, mă resemnam, restabileam contactul cu realitatea și intram în atmosfera aproape firească a unei vizite și-n pielea falsă a unei gazde (nu eram, de fapt, nici un fel de gazdă, eu n-aveam nimic, totul era al părinților).

Realitatea e că nu prea citeam. Mai mult zăceam în letargie, stors de căldură, sufocat de aerul închis și obosit de cele 12-16 pagini ale cotidianului Adevărul.

Pot bănui că „întindeam” o mulțime de timp câte o carte - o citeam intens, o lăsam să mă transforme lent la interior, fermenta în mine, o discutam, o recomandam tuturor. Aproape că învățam cărțile, atât de adâncit eram în ele. Departe, cititul sportiv de mai târziu.