Mintea fuge cu repeziciune, îmi amintesc fotograme de timp oprit, fotografii tridimensionale, dar care nu-s încremenite, doar imortalizate, pot căpăta oricând viață, oameni care prind a se mișca dacă eu le-o cer, vorbesc între ei, pot chiar să reconstitui frânturi de dialoguri - îmi aduc aminte mai ales cuvintele dureroase, pe cele plăcute le-am uitat demult, vorbe ce m-au făcut să mă simt umil, regresat, incapabil, întrebări la care n-am știut să răspund.
Felul în care cădea lumina soarelui printre copacii imenși din curtea copilăriei. Liniștea și sentimentul de a fi la adăpost, protejat, pe când babele trăgeau o dușcă în ascuns, iar noi știam că ele beau. Așteptarea pâinii ce creștea și se rumenea în cuptor. Plăcintele.
Diminețile crude, când trebuia să mân eu capra la ciurdă. Mândria că eu, copil, duc capra la ciurdă, cu noaptea-n cap, alături de alți săteni, oameni „mari”. Luceafărul cât pumnul și zorii abia crăpați ce decolorau lucrurile, făcându-le asemenea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu