Cine a plecat și n-o să se mai întoarcă. O vară ce-a existat numai în închipuirea mea, o vară fără oameni, depopulată. Au rămas din ea doar noaptea aceea sus pe malul apei căldura zilei picătura de apă pe care și-a lins-o atunci de pe umăr, colectând-o cu limba rozalie să nu se irosească.
Vârsta pe care nu mai sunt dispus să cred c-am avut-o vreodată, dorul pentru cineva care, într-un fel, mi-a murit așa cum mi-a murit tatăl, dar nu cu totul, a plecat, risipindu-se în zare ca atâția alții care-au plecat și pe care nu-i voi mai putea recupera în veci.
Pot pleca chiar și fără a mișca un deget. Sunt aici, dar nu mai sunt. Aș vrea să fiu acum acolo, dar nu pentru mult timp.
Ceva ce mă face să vreau să fug. Să mă refugiez în purgatoriul în care nu se iau hotărâri (de nici un fel). Unde se poate viețui fără angajamente. Unde ești iubit pentru ceea ce ești, nu pentru măsura în care te lași posedat, măsura în care accepți să intri în posesia exclusivă a cuiva.
Pot pleca chiar și fără a mișca un deget. Sunt aici, dar nu mai sunt. Aș vrea să fiu acum acolo, dar nu pentru mult timp.
Ceva ce mă face să vreau să fug. Să mă refugiez în purgatoriul în care nu se iau hotărâri (de nici un fel). Unde se poate viețui fără angajamente. Unde ești iubit pentru ceea ce ești, nu pentru măsura în care te lași posedat, măsura în care accepți să intri în posesia exclusivă a cuiva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu