"Nazifascismul, doctrină esențial statală, a înțeles în curând că în era politicii maselor este fundamental să apelezi la sentiment și, de aceea, atât retorica sa dogmatică, cât și ceremonialul se sprijină pe un puternic sincretism politico-religios.
Ca religie civilă, promovează un întreg sistem simbolic și ritual de care depinde mult instituționalizarea sa. Pentru consolidarea acestui proces este indispensabil să se obțină individualizarea puterii.
Mitul liderului providențial și infailibil este elementul central al liturghiei nazifasciste. Funcționează ca sinteză a patriei și ca factor decisiv al istoriei, iar cultul personalității reprezintă uniunea mistică a poporului cu îndrumătorul său suprem și constituie dramatizarea simbolică a unității spirituale a națiunii."
*Pedro Arturo Aguirre - Istoria megalomaniei, Nemira, 2016, trad. Elena-Anca Coman (o altă traducătoare care ia onomastica - în cazul lui Stalin - drept zi de naștere și nu prea desparte prin virgulă adverbele, locuțiunile adverbiale, puse în capul propozițiilor/frazelor; cotizate în loc de cotate; debili mintali etc)
Vă recomand cartea asta cu drag! Tuturor pasionaților de istorie și de politică. Dar și amatorilor de antropologie politică, curioși în legătură cu patogeneza delirului de grandoare al autocraților (i.e. Nero, Napoleon, Erdogan, Putin, Trump - o mare promisiune(!), Kim Jong-un, Chavez, Mao, Castro, Hitler etc). Și, nu în ultimul rând, aș vrea s-o citească acele conștiințe amorțite ce-au ajuns să cedeze funcțiile gândirii către cerebel...
Puși unul lângă altul în paginile unei cărți, este și mai evident cât de multe au în comun, dar și faptul că îi reunește în același club, deloc select, boala îngrozitoare, sufletească, a individului (întotdeauna un bărbat) care a crescut smintit de insuficienta (ori de prea multa) iubire a părinților, urându-și viața, motiv pentru care, odată "maturizați" (impropriu spus), tot ce făptuiesc este pentru a deforma, a nega, a interzice Realitatea!
Realitatea = presă ostilă, opoziție politică, libertate de exprimare, nevoi individuale ale cetățenilor, nevoia de fericire, de intimitate, de progres, gândirea liberă etc.
Este construită o altă realitate, una închipuită, durată din cărțile de joc ale lozincilor ce fac apel, deopotrivă, la frică (frica fără dușman concret) și la agresivitate; realitatea unei Patrii, musai iubită, identificată, bineînțeles, cu "marele lider vizionar", o Patrie despre care se spune, amenințător, că ar pieri odată cu marele lider, o Patrie care n-ar putea exista în absența musculos-mântuitoare a conducătorului!
A. Huxley scria, pe bună dreptate, că faptele nu încetează să mai existe doar pentru că noi alegem să le ignorăm. Dar poftim de convinge un adulator înnăscut, un fobic al libertății, sau un tiran despre acest adevăr!
Pentru mine, tocmai mesajul omis - acela ce nu este pomenit în discursurile care susțin cultul pentru asemenea lideri - este mai puternic și mai relevant (pentru a fi analizat) decât propaganda oficială, explicită: dacă într-adevăr o țară, forța unui stat, stă numai și numai în prezența fizică la conducerea sa a persoanei Unice, a unui anumit Bărbat (mereu un bărbat) cu însușiri de semizeu, statul acela e un stat de tinichea! Menit dezintegrării, ca o amintire neplăcută.
Un castel statal din cărți de joc ce își mertă soarta tristă și chiar tragică de care, la un moment istoric dat, inevitabil, va avea parte și conducătorul său. Atunci când gloata și cârmaciul devin complici întru atrocități pe scena istoriei, eu chiar aștept & aplaud clipele în care istoria se ridică asupra lor și tăvălugește totul în cale, fără nici un discernământ între elite și popor. Mi se pare a fi un act firesc de justiție, un act purgativ necesar!
"Fixația de a fi recunoscuți la nivel mondial este foarte comună la despoții care se cred zei" - vezi V. V. Putin, șeful unei țări mari de mâna a paișpea, ce pretinde rang de putere mondială în baza imprevizibilității sale militar-nucleare. În lipsa altor "argumente", rolul de "nebun periculos" bine jucat poate să-ți servească la a primi invitație și a fi bătut pe spate la masa adevăratelor puteri globale.
Drept grăit-a Nietzsche: "Unii câini sunt atât de obișnuiți să muște oile de fund, încât sfârșesc prin a crede că ei sunt păstorii."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu