Un an de zile fugim de adevăr, dosindu-ne prin frunzișuri, pe după boboci, albinuțe și inflorescențe, camuflați la sol de umbre și pete mișcătoare, ne topim voluntar în ciorba comună, populară, a sezonului cald. După care vine iarna cea contabilă, păr gri, coc sever, creion chimic la ureche, și spulberă cu inventarul ei tradițional întreg edificiul de iluzii durat peste an.
E sezonul certurilor, al cererii socotelilor, al reproșurilor mult timp estompate, mai ușor de ignorat până mai ieri, cât ne-am bălăcit în căldura verii. Lumina de afară e crudă; e lumina interogatoriului, a întrebărilor nerăbdătoare și-a realității nude, aproape pornografice, proiectându-ni-se violent în față.
Nu degeaba o mare sărbătoare creștină a fost suprapusă peste această perioadă deșertică. Cred că înainte de existența Crăciunului, oamenii își făceau rău în massă, în zilele astea lipsite de culoare și de adâncime. Acum, când e mai mare ca oricând primejdia de ne împiedica și de-a cădea fără lămpaș în adâncimile fără contur din noi înșine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu