luni, 21 decembrie 2015

Piele de pisică

E totul înghețat bocnă, iar eu mai mult mă târăsc decât pășesc, alunec, gândesc că mi-ar fi de mare folos un baston cu vârf ascuțit pe care să-l pot înfige și fixa jos, în pojghița de zăpadă întărită. Zăpada e ca pielea de pisică - albă, albastră.

Pe creanga unui copac pustiit de frunze atârna un ceas de mână, spânzurat ca zălog în locul unui bărbat (acum dispărut). Aș fi pus pariu că-i puteam distinge de jos cadranul și ora indicată, dar n-aveam cu cine să bat palma. Până pe sub creanga de care atârna ceasul, ducea un șir de urme de pași, încă vizibile, încremenite fără suflare în neauă.

Ceasul de mână în copac pe cadranul la vedere puteai citi ora spânzuratului care lipsea din scena unde juca rolul principal al personajului absent - bărbatul care lăsase ceasul în urma lui, fără ca timpul să se fi oprit, pașii încremeniți în zăpadă probau impresia unei foste prezențe - salvatorii lui sau el însuși evadând lăsase un semn al timpului în pădurea împietrită sub îngheț.

Niciun comentariu: