Iubirile fără speranță de la finalul adolescenței (cine ar ști să ateste cu precizie când e asta?). Îți spui că-l suni (o suni) o ultimă dată doar pentru a-i auzi vocea. Și, de fapt, nu te mai poți desprinde de telefon (de el, de ea). Pentru că dorești confirmarea iluziei că nu poate trăi fără tine. Sunt anumite cuvinte mângâioase pe care tânjești să le asculți neapărat, însă fără a le obține sur demande expresse, și nu vocea aia expeditivă, tot mai tensionată, aproape isterică din receptor. Dar nu le vei mai auzi în veci. Decât dacă ameninți că te sinucizi. Or, de câte ori poate un om să amenințe, în mod credibil, că se sinucide?
2 comentarii:
oridecâteori are nevoie să audă vocea.
Oh, boy.
Trimiteți un comentariu