Conservatorii și lumea spaimelor din capetele lor

 Conservatorii nu-s mulțumiți ca, într-un mediu sau o lume (occidentală) majoritar înclinată și instinctiv atrasă spre liberalism, să-și trăiască liniștiți viața conform principiilor conservatoare, ceea ce liberalismul le îngăduie, căci stă în însăși natura lui.

Ei au așteptarea aberantă ca tot mediul și toată suflarea omenească să fie conservatoare. Pe conservatori, existența pură si simplă a liberalismului și regăsirea multora în stilul de existență liberal sunt deranjante. E un casus belli, ar fi în stare să ia furcile și coasele ca să-l combată.

Pentru conservatori - spăimoși, înguști, rigizi, înclinați spre a impune reguli excesive, bigoți, familiști ipocriți etc - perpetuarea liberalismului ca mod de a trăi este piedica supremă în calea „fericirii” lor (cum ar putea fi niște obsesional-compulsivi fericiți?...). Fericirea regulilor stricte. Pudoare, „decență”, lipsă de imaginație, procese publice - conservatorii, fix ca woke-iștii, au propria poliție a gândirii. Mai nou, au ajuns și ei să boicoteze cărți, în SUA. O nouă dovadă că extremele dreapta și stânga se întâlnesc.

Nu ghidarea vieții după „principii tradiționale” e sursa fericirii unui conservator, ci dispariția (=interzicerea) alternativei.

Nasurecheat

 Nasul lung merge întotdeauna de minune împreună cu o pereche de urechi mari (clăpăuge, ar fi ideal). Te naști cu ele, programate să crească proeminente, ca și cum ai fi ursit să împungi și să îmbrățișezi lumea cu nasul și urechile tale. Dumnezeu s-a îndurat și te-a înzestrat.

Pot presupune că e rezultatul unei deficiențe, nu exclusiv genetică, al unei afecțiuni nenumite (pachetul ăsta, nas+urechi mari, apare adesea) - dar nimeni n-ar avea curajul să denumească boala nasului lung cu un termen din patologie.

Citări, a.mușinări

 „Ploaia (e) pentru adolescentele cu bluza lipită de sâni.” (Alexandru Mușina)

Îmi țiuie urechea dreaptă, ce în care aud pianul lui Mozart mânuit de un asiatic, pomii înflorind și înfrunzind, la Ineu, apa băută de ei, berile mele ordinare, la Deal, poeziile lui Mușina, pianul fragmentar al unghiilor indigo.

„Doar o ușoară mâzgă, Pe sex,/ După dragoste.” (A.M.)

Însorit. Înnorat. Ropot de ploaie amăgitoare. Din obscuritatea casei. Niciodată nu plouă cât mi-aș dori. O ploaie puternică de o oră. O ploaie subțire de o zi.

Dacă nu-i erotică, poezia are un picior mai scurt. Poezia filosofică e pentru popii catolici.

Că de dușmani...

 „Nevoia de inamic”, din teoriile lui Freud. Aș spune că mai mult de jumătate din tot ce am scris eu vreodată - în caiete, ziare, pe blog, pe FB - a fost „inspirat” de cei (închipuiți sau reali) cărora le eram nesuferit. În numeroase rânduri, chipurile lor se suprapun, se amalgamează, formează alte „persoane”, care nu-s persoane în carne & oase, ci caracterele lor neîntrupate.

Existența ăstora, reală sau imaginară, m-a stimulat copios, în cel mai înalt grad. Gândul că există cineva acolo care ar fi tentat să mă conteste ca persoană, să mă contrazică, să nu mă sufere, mă mobilizează, îmi înlesnește accesul la cămara mea cu retorică nimicitoare și la tot ce nu degeaba am adunat (cultural, social) până-n prezent.

Reducând, comprimând, aș putea spune chiar că citesc, mă instruiesc, mă irit, îmi fac temele, tocmai ca să pot polemiza cât mai lesne apoi. Nici una dintre „bogățiile” polemice pe care le strânguiesc în mine nu-i exclusiv pentru mine. Chiar în momentele în care acumulez, plănuiesc modul cum urmează să dau. Iar acest dat are, nu de puține ori, sensul unei lovituri.

Persoane din trecutul meu sau din prezent, n-are importanță. Emoțiile-s puternice, ranchiuna, dorința de răzbunare sunt încă vii și ies la iveală odată cu acea batjocură prin ricoșeu, pusă în cuvinte pe care le-aș dori să aibă un efect devastator asupra celui care se simte vizat.

Plăcerea subversivă de a semăna zâzanie. Nu lipsită de remușcări ulterioare. Remușcările legate de un text publicat se „traduc” prin corectarea repetată a ascuțimilor și asperităților de limbaj sau în mai radicala ștergere a aceluia de pe site.

Dar se întâmplă, uneori, să le și las exact așa cum le-am scris; la cel mai recent, schimbând doar „mă cac” cu „mă cufuresc.

Albă ca Zăpada

 Încep aseară un film francez, îl termin astăzi, de dimineață. Albă ca Zăpada se fute cu toți „piticii” din sat. Mă rog, rectific, cu doi se fute un pic altfel: pe „piticul” librar, îl arde la fund cu biciul, înadins pus la îndemână pe un raft alăturat; librarul, în patru labe, își primește îndatoritor porția. Pe „piticul” violoncelist, nu-l atinge, dar îi face onoarea de a „concerta” împreună din Bach.

Pe restul, îi fute de mai multe ori, cu o nespusă ușurătate. Pe unul, geamăn, îl fute din greșeală în locul celuilalt, dar vede că-i bine și nu regretă, râde amuzată.

Nu vrea să fie a vreunuia dintre ăștia, dar vrea să fie cu fiecare. Muntele e de vină. Ah, pe preot nu-l seduce. Minima decență. Lui doar i se spovedește după fiecare faptă. Filmul nu ni-l înfățișează pe preot masturbându-se, ceea aproape că-l transformă într-un martir al abstinenței (și al discreției).

Albă ca Zăpada face toți bărbații fericiți! E misiunea ei pe Pământ. Și faptul că retrezește speranța iubirii cu atâta generozitate, în niște marginali (cu toate că ea își dăruiește numai trupul, refuzând apartenența), o salvează de la moarte. Mama ei vitregă o vrea moartă din ziua în care și-a dat seama că Claire a înflorit, pe când ea e tot mai veștezită, murată-n obiceiurile-i burgheze.

Dărăburi

 FOODIE LOVE fu un film ușurel despre o frumoasă întâmplare de iubire cu protagoniști antipatici. Partea femeiască ia o îmbucătură de brânză, o gură de vin (alb, căci vinul alb e preferat de ipocrizia americană; când o femeie cade în alcoolism, o vedem umblând după ea cu o sticlă de vin alb și cu un pahar cu picior, ca și cum, vezi Doamne, dacă bei vin alb ca să-ți înmoi nervii ar fi ceva mai stilat, ceva care abate privitorului atenția de la alcoolismul de facto). Și suferă că relația „n-a mers”.

De asemenea, învățăm din film: când suferi, apare nevoia de a te înfășa într-un pled sau în plapumă. Ți-e mai frig ca-n zilele obișnuite.

***

A trebuit să treacă 6 ani pentru a afla că pe vecina din pereți, căreia îi pot auzi cu o desăvârșită claritate convorbirile telefonice, o cheamă CR. Un nume delicat, total nepotrivit cu aparențele vecinei. Față de gumă, voce nazală, stridentă, fizionomia fără expresie a unui pitbull ce n-a fost dresat pentru lupte, ci ca să conducă orbi.

***

Volumul al 2-lea al Operelor lui A. Mușina (pe care aveam de gând să i-l pasez lui C., iar acum parcă aș avea ezitări, plăcându-mi mai mult decât întâiul). Eu dăruiesc cărți și-n cazul în care îmi plac  mult, și dacă nu mi-au placut. E acolo și speranța că altuia poate-i vor cânta pe gustul său. Cărțile trebuie să circule, cărților e bine să li se dea mai mult decât o șansă.

prima izbire

 N-am mai tânji atât după prima iubire (=mama), dacă n-am fi „pierdut-o”. Ne-ar fi îndestulătoare micile evenimente ale vieții de zi cu zi. Nici n-am mai plonja atât de sinucigaș într-altul. Speranța disperată a regăsirii. Ne dăm seama abia după primul șir de eșecuri că n-o să regăsim decât urme, himere, păreri. Dar nu ne oprim. Murim cu convingerea că „dacă am fi căutat mai bine”...

În căutarea copilului apărut

 Când apare un copil, într-o cât de mică comunitate, toate femeile îi devin mame. Însă doar tatăl său are (își rezervă) dreptul să-i fie tată, Nici un alt bărbat nu se înghesuie ca să servească drept tată surogat. Nu cum o fac femeile, activate automat de apariția noului plod.

Tikuri fără tokuri

 Cu anii, ne pricopsim cu anumite cuvinte - ticuri verbale - pe care le folosim reflex, tot mai des, până la oboseală, și care devin, într-un fel, ale noastre, deși fac parte din vocabularul comun și-s la îndemâna oricui.

„Tâmpesc” este unul dintre ale mele. Unul dintre cele ce au ajuns să mă „definească”. Ca urmare, încă o zi cu romanul lui R. Ford și o să tâmpesc. Mai sunt 40 și ceva de pagini. Nu și mâine, rogu-te! E bun, e grozav romanul, dar să se termine odată! Simt ca și cum aș fi citit 1000 de pagini.

//Reluări revizuite

 Există culmi ale prefăcătoriei (cum ar fi prefăcătoria necerută, aia venită din propria noastră inițiativă spăimoasă, spaima că ei ne vor exila din grup imediat ce noi nu mai „facem frumos”) care, odată atinse, transformă toată treaba asta într-un ceva comic-amar.

Dăm shutdown inteligenței proprii, autoexigenței, ne ascundem părerile adevărate, nu cumva să părem mai deștepți decât „cercul” (grupul, gașca, tribul); dăm dreptate oricărei opinii mediocre, ne amorțim spiritul critic & ne întunecăm voit mintea, ca să nu ne întoarcă spatele niște neica-nimeni (pe care, de-am fi fost mai puternici lăuntric, i-am fi ignorat/evitat) - ne ferim a ne privi, la lumină, în oglinda conștiinței...

Într-o stare de inconștiență autoimpusă, omul mănâncă o groază de căcat - numai pentru a face și el parte dintr-un „cerc”. Cercul fără centru.

proza unui început

 O fată cu părul nebun așteaptă în fața scării.

Clei

 Îmi surprind gesturi mai lente, ai putea spune - cumpănite, dar nu sunt așa. Sunt lent, fiindcă îmi stă gândul în altă parte. Semnele coborârii lente în depresiune. Prin vise, trezirea la realitate. Gânduri despre care nici măcar nu-s sigur că circulă, poate nu-mi călătoresc, dar îmi ocupă psihicul, nu urnesc nimic, nu poartă substanțe active, o soluție = nule. Măcinare-n gol, moara nu (mai) are semințe, dar continuă să se învârtească.

(un) martie

Ziua începe noroasă, dar caldă. Astăzi, se anunță nescuzabil de cald. Nici un pretext pentru a nu merge la Deal. Ieri, am cărat cu mine și jurnalul, dar să lași să ți se întipărească în minte faptele & gândurile nesofisticate ce te cuprind - făcându-le, gândindu-le - este mult mai relevant decât să te oprești ca să scrii în caiet.

Prezența mea „în natură” (chiar bruiat de acele mașini, gonind pe drumul îngust) bate lectura și bate scrisul. Scrisul e mai util pentru a evoca aceste momente, mai târziu, decât pentru a le înregistra pe loc.

M-am integrat cu Dealul în după-amiaza asta. Împrietenit. Am respirat bine vechea mea legătură cu locul. Răsărite, florile puse de mine m-au bucurat până la lacrimi. Pomul plantat. M-am așezat cu scaunul în apropierea lui și chiar i-am vorbit puțin. L-am rugat să se prindă și să crească.

Am stat cu picioarele întinse, mi-am băut berea ieftină și am primit în mine ce mi s-a dat. Fără muzică, fără țipete. Păsări, albine, petale, scoarță și pământ scos de cârtițe. Am scris în cap mai multe decât pot nota aici. Scrisele alea rămân ca senzații, înmagazinate în minte pentru totdeauna.

Mi-aș fi dorit ca mulțumirea resimțită de mine pe parcursul celor 4h să fi influențat fulgerător întreaga lume. N-a fost așa. N-am auzit, apoi, nimic despre depuneri temporare de arme, prânzuri între inamici, nebuni vindecați uluitor, ranchiuni dispărute ca prin minune. Oameni, lăsându-și telefoanele și deschizând ferestrele către ce-i mai bun în viețile lor. Iertări pentru vini imaginare. Înverșunări risipite. Cedări generoase.

N-aș fi găsit neobișnuit ca întreaga lume să-și fi lăsat sufletul să cânte, așa cum a cântat al meu.

Simplitatea semi-sălbatică ce mă înconjura, gândul că spectacolul florilor și al pomilor mi se datorează și mie. Eu - pendulare între dezordine și aliniere.

Nu poți face filosofie, nici literatură în mijlocul frumosului, printre rădăcini, brazde și tulpini. Simțurile le fac pe amândouă.

Priveam, eram, închideam și redeschideam satisfăcut ochii, iar zona senzorială a creierului producea în ăst timp un text de necaptat pe hârtie.

Toate, de mai sus, însemnări feciorelnice de liceeancă silitoare. Dar ziceam să încerc și eu.

(alt) martie

 Senzația inhibantă de provizorat, lipsa unui plan, presiunea conștiinței mele idioate (de care nimănui nu-i pasă, dar eu am de tras cu ea): de exemplu, să nu „cauzez” zile sau ore grele cuiva prin absența mea fizică de la job. Efectul anilor de responsabilizare precoce a mea de către părinți.

La Deal, am mișcat câte ceva: un liliac, magnolia, hortensia - plantate în grabă, contra cronometrului meu interior de anxios. Replantat lângă doi pomi uscați iasomie cățărătoare. Apăsarea, resimțită doar de mine, de a reface, în modurile care-mi sunt la îndemână, vegetația pe ducă. M-am spetit tare, am mers sus nemâncat și am rezistat așa, numai cu apă, până după 15. Asigurarea sperată a unui somn buștean pentru o noapte.

Cred că slăbiciunea asta a mea de a-i mulțumi (sau a nu-i deranja) pe alții, teama nesfârșită de a fi lăsat în urmă, e cea mai puternică frână a mea. Mă duce în halul imobilității „desăvârșite”.

În apogeul adolescenței mele prelungite, am descoperit încremenirea și ceea ce mi se părea că-s beneficiile ei. Astfel, timpul va sta și el pe loc.