My Lynch has gone

Și atâtea filme de (re)văzut.

Secvențe

 Copiii, alunecând ca stanșibran pe o picătură de apă.

Vecinul, motorând drujba în scopul lemnelor.

Păstrezi un om, renunți la vicii. Nu, viciile-s vitale! Sunt sarea și piperul. Viciile sunt și ele, câteodată, oameni. Mai oameni decât cei ce (se) așteaptă să le abandonăm.

Norii - o peliculă cenușie, întinsă uniform pe tot cuprinsul cerului. Nu contururi, nu protuberanțe cumuloide. O pânză groasă, ecliptică, de nori gri. Ferestre închise.

Schade & Freude

 „Tristețea duce la pălăvrăgeală. La orice altă stare din care nu putem ieși, inclusiv bucuria. (Deși, la drept vorbind, nu poate exista bucurie permanentă, pe când tristețea se permanentizează lesne și aproape automat.) Bucuria excesivă și durabilă e mai aproape de nebunie decât tristețea cea mai adâncă. Căci aceasta din urmă se justifică prin reflecție și chiar prin simpla observație, pe când cealaltă ține de delir. Este imposibil să fim veseli prin simplu fapt de a trăi; e normal să fim triști de cum deschidem ochii (...).” (Cioran, Caiete)

Dărăburiri

 Ochi verzi, cum numai unii arabi, metisați cu sclavi europeni, pot să aibă. Vorba dulce. Teroristul uman. Familist, își iubeste neamul, sânge din sângele lui.

Vreau în Israel! Mă simt chemat acolo. De ziduri, de măslini, de chipuri. Vreau să cunosc neamul semit la el acasă. Să mă-nchin (în sinea mea).

Fascinat de faptul că evreii sunt posibili. Vreau să-i văd trăind, minute din viața lor, în țara lor recâștigată cu atâtea sacrificii. Recâștigată în fiecare zi, de când statul a fost fondat.

Femeile-cal, cu 40+ la picior, nas drept, degete lungi, picioare de 1,50 m. Copite, coamă.

Orizont - Patrick Modiano

Acest Modiano, atât de potrivit lecturii pe timp de iarnă, când ziua abia se mai deosebește de noapte sau vara, pe caniculă, când visul pătrunde în realitatea cleioasă a zilei!

Citiți Modiano! Cărți scrise undeva între insolație și vis. Cărți ce par rodul unei afecțiuni melancolice provocată de insolație, vis și o stare ce precede leșinul. Romanul semiconștient, senzorial.

in memoriam - alș & vremurile bune...

 Alte câteva intervenții alș-iste de pe acest blog (o să aduc aici și fragmente din comentariile altora din aceeași discuție, pentru context) - s-a întâmplat pe 26 iunie 2010.

vitalie spunea...

cu referire la Eichmann, vezi ultimul film al lui Haneke, cel premiat la Cannes anul trecut: "Das weisse Band - Eine deutsche Kindergeschichte"... e despre copilaria unora ca Eichmann, despre solul din care si-au alimentat acestia radacinile...

als spunea...

'das weisse band' NU este 'despre copilaria unora ca Eichmann, despre solul din care si-au alimentat acestia radacinile...'!

asta a declarat haneke (mi se pare), dar nu tbuie luat de bun ce spune un artist - & mai ales haneke ;)

povestea (100% fictiva) este o proiectie in trecut + o parabola dspr Rau IN GENERAL; cred k tbuie sa avem mare grija sa nu reducem o opera artistik la un 'mesaj' care explica una & alta

cristians. spunea...

Da, și eu prefer să văd filmul respectiv ca pe o parabolă despre rău. E un gest struțesc să pretindem că răul apare doar în cadru instituționalizat, oricum. Ca și cum noi nu i-am fi purtători, ci eternul ”sistem” ne contagiază. Bineînțeles, noi, până la ”molipsire”, suntem puri și diafani.

Pare-se că și A. Gorzo în cronica lui a zăbovit la cheia asta ideologică de interpretare, a cochetat cu ea. Iar Anca Grădinariu, tânăra speranță, a scris așa: ”filmul austriacului Michael Haneke, este un portret al unei comunităţi unde cruzimea e cotidiană, răul banal şi violenţa latentă.” Eu aș ocoli articolul nehotărât unei, în ton cu propunerea lui alș, și aș scrie că este portretul oricărei comunități... Al comunității. (...) Societatea a aderat dintotdeauna în felul descris în film ”la structurile de putere”.

als spunea...

mda, este vechea idee pioasa - & 'rousseau-oasa' ;P, alimentatoare de nesfirsite corectitudini politice & alte blablauri - cum k omul se naste bun, dar societatea il corupe...

VAX

Anonim spunea...

La fel eu sper să nu cădeți în extrema cealaltă, domnule ALS, propăvăduită de envy-romentaliști cum că omenirea e tot ce poate fi mai rău în universul ăsta.

/rs

cristians. spunea...

Radu, doar știm că alș nu e nici pe departe eco-leftist. Nu se pune problema, deci. :)

Environmentaliștii și behaviouriștii cred în bon sauvage-ul contimporan. Și mai cred că societatea e maștera, coana aia rea care ispitește și maculează. Crima fiind, desigur, o expresie de factură filozofică, un protest, o mântuire. :) Trebuind să-i înțelegem, deci, pe cremenali, pentru că ei au comis-o împinși într-acolo de mediul ostil. De bogăția caselor clasei mijlocii, de Moș Crăciunu sărăcăcios sau absent, de râsetele colegilor de clasă, de abundența acneei.

als spunea...

cum bine spuneti - va multumesc pt precizari

k sa pun si mai multe paie pe foc: eu zic k ecologismul este un fascism aplicat naturii ;P

vitalie sprinceana spunea...

cred ca problema environmentalistilor, behavioristilor, roussseau-istilor si altor isti nu e neaparat grauntele de adevar ce-l comporta, ci seductia reductionista (de a exiplica TOTUL pornind de la teoria lor). e un adevar ca, sa luam crimele, mediul social, conceput ca situatie (experimentele lui Zimbardo, Milgram, Ash, Darley si altii) ori ca constrangeri structurale (saracia, inegalitatile economice mostenite) ori ca construct influenteaza comportamentul, la fel de adevarat ca si anumite tendinte/datumuri fiziologice, dar e un neadevar sa pretinzi ca construiesti o explicatie totala pornind exclusiv de la un singur punct...sper ca condamnam, in discutia asta, variantele reductioniste ale teoriilor/ideologiilor in cauza, nu formele lor moderate si valabile.

Nabokov*

Pentru cele câteva povestiri pe care eu, unul, nu le-am înțeles, nici prea gustat, n-o să scad scorul întregii cărți la 4 stele din 5. E posibil să nu fi fost eu îndeajuns de atent ori să fie ele prea deștepte pentru mine (n-ar fi prima dată).

Foarte plăcută și solicitantă călătoria asta prin imaginația și harul lui Nabokov, preț de 700 de pagini! Dacă dăm puțin la o parte vălul ficțional al prozelor, cartea asta poate fi parcursă binișor și ca o fragmentată și infidelă autobiografie.

Nu spun că narațiunile adunate în acest volum ar fi inspirate direct din viața autorului, dar după câteva zeci citite, ajungi să-l “vezi” pe Nabokov dincolo de ele, cu cinismul lui verde, cu frustrările lui, cu nostalgia lui nestinsă pentru Rusia (copilăriei și a primei tinereți) — cea lăsată în urmă și definitiv înstrăinată, chipul ei și firea oamenilor schimonosite de experimentul comunist.

Mai “vezi” printre rânduri și un scriitor suportabil de infatuat, copleșitor, superior, suveran absolut al tehnicii de a depăna, de a împleti & încâlci mici istorii, de a-și reaminti, de a născoci sau reînvia din memorie caractere.

_____

*Povestirile lui Vladimir Nabokov, Polirom, 2009

Urme

 Se face tot mai târziu, scrisă de Antonio Tabucchi e alcătuită, fără nici un dubiu, din momente și fragmente frumoase, pe care, totuși, mintea mea, refuză să le „lege” lin între ele. Mintea mea a refuzat să danseze cum i-a cântat cartea asta.

Căutându-și iubita rătăcită, personajul lui Tabucchi a găsit sensul vieții.

„(...)ce minune-i fundul tău, e tot numai zâmbet, nu-i tragic niciodată.”

Inconfundabilul zgomot îndepărtat al tunetului. Un murmur profund. Un răget încă estompat. O bolboroseală a mațelor cerului.

Proust (În căutarea...) - „Întotdeauna luăm hotărâri definitive în funcție de o stare de spirit ce nu e menită să dureze.”

 Visez că fac parte dintr-o guerrilla cu prăjituri. Casă conspirativă. Pândă, ascundere.

Tabucchi - „Anumite hoteluri sunt ciudate: ți se pare că personajele celebre care l-au frecventat și-au lăsat acolo nefericirea, iar cine a ales, ca mine, să dispară, preferă nefericirea anonimă, lăsată de anonimi ca el, care au frecventat aceeași cameră și și-au privit chipul anonim în aceeași oglindă pătată de deasupra chiuvetei.”

 Actele necomise, amânate, se întorc împotriva noastră în ziua în care nu le mai așteptăm, când picotim cu vigilența-n cui.

Snobismul unei simplități căznite

 E iritant pentru mine să văd arabi bând ceai negru (sau cafea) din pahare de sticlă ori din cești fără toartă! O fi și toarta aia contrară învățăturii mahomedane? Or fi găsit și acolo conotații sexuale? Un oval, un cerc, o gaură? Te poate cumva duce cu gândul să-ți bagi ceva prin ea și asta nu s-o fi potrivind cu „filosofia” profetului...

Teo

 Teologia a fost „necesară” (sau a apărut) din cauza evidentă că omenirea brusc trezită-n creștinism n-a înțeles în profunzime - e crudul adevăr! - cine a fost Isus, ce să mai pomenim despre mesajul său.

Teologia e felul „înțelepților” de a-l gândi pe Christos, or Dumnezeu nu poate fi gândit (sau nu trebuie). E o încercare, împănată hermeneutic cu vorbe meștere, de a astupa spațiul gol în care s-ar fi cuvenit să fie înțelegerea (iubirea), sau, mai bine zis, credința. Teologia nu vine în sprijinul credinței, ci o mimează prin rostuiri deștepte, în deșarta pornire de a o „credibiliza” și populariza.

Teologia este ceea ce credem noi că știm despre Dumnezeu. O infatuare. Discurs sec, admirarea buricului. Perdea de vorbe. Substituire.

Diavolul gesticulației seci

 Dacă aș ști cum s-o fac, i-aș spune: nu te tot „crucifica” în tramvaie pentru a-ți arăta credința! Fii în mijlocul semenilor tăi, ajută-i ca un bun creștin.

Crucile ample ale multora, le surprindem cu toții în bus/tramvai, sunt făcute pentru ceilalți (pentru a fi văzute), iar dacă nu, sunt doar niște jalnice surogate de fapte creștine. Orice gest „cucernic”, exhibat ca să fie remarcat (de altul, nu de Dumnezeu), e lovit de nulitate și-i un păcat al îngâmfării.

Ne-am gândit vreodată că, poate Diavolul nu e Răul, ci superficialul sclipitor? Diavolul e ascuns în gestica imitată, maimuțeristă. Ispita cu oglinzi, răsfrângeri și mărgele (care, odinioară, a cucerit Americile).

Diavolul e Frumosul perisabil, e promisiunea megalomană rămasă-n proiect, e mărirea cea trecătoare și găunoasă. În mod cert, este Vanitatea.

Dimineți de vineri

 În unele dimineți de vineri, mă trezesc dinainte „pregătit” pentru o zi de căcat și tocmai anticiparea asta e cea care sfârșește prin a mă influența, a-mi altera starea, chiar de nu sunt întrunite condițiile unei zile proaste. Chiar dacă ziua proastă întârzie să se arate & să se desfășoare. Și rămân așa, gata tensionat, în așteptarea zilei de căcat.

Cioran // „Cred că am definit anxietatea ca o memorie a viitorului. Într-adevăr, anxiosul e cel care își amintește, care vede, ba nu, care a văzut ceea ce i se poate întâmpla.”

În mintea lui Cioran

 Cioran se cunoștea pe sine ca-n palmă, ceea ce nu-l ajuta, personal, decât la emite aceste verdicte de o precizie amuțitoare. Nu-i servea la nimic altceva (la a se ajuta pe sine, de exemplu) capacitatea asta uluitoare de a pătrunde cu mintea până-n cauza ultimă a lucrurilor.

„Acasă, plictis ucigător. Ar trebui să ies. Dar mi-e frică s-o fac, mi-e frică de toate punctele acestei lumi, de lumea însăși - mi-e frică de indiferența mea.” (Caiete)

Totuși, mi se pare că, aici, Cioran se minte puțin. Ucigașă pentru el (dar și muză) era atracția/fascinație față de lume (și viață - ca să fie clișeul complet). Nu indiferența te îngrijorează când cântărești opțiunea de a ieși în lume. Nu indiferența ta, în orice caz, ci a lumii pentru tine.

Durerea de a-i surprinde pe ceilalți văzându-și de viață, de a-ți evalua invizibilitatea în ochii lor care nu te mai caută, nu te măsoară, nu sunt interesați să te capteze pe retina lor, eventual să te placă, să vrea să fie cu tine ori în preajma ta.

Asta e adevărata dramă a unui solitar. Solitarul care nu se poate lipsi de prezența, chiar distantă, a celorlalți.

Ne alintăm, arătându-ne îngrijorați sau temători de „indiferența” noastră față de lume. Indiferența ei este cea care ne doare, ne frământă, ne provoacă anxietate (oare să ies, oare voi fi remarcat, mă va „alege” cineva din priviri, oare nu voi vedea pe cineva de care, după aia, nu mă voi mai putea dezlipi decât rupând din mine?).

Timpuri noi

 „Privind toate acele femei cu ochelari care băteau cifre la mașină, m-a copleșit, insuportabil, urâtul. Pe lângă ele, curvele din strada Saint-Denis, din imediata vecinătate, par niște răsfățate ale soartei. Cum e posibil să condamni o ființă umană să stea opt ore zilnic în fața unei mașini de scris.” (Cioran, Caiete)