În mintea lui Cioran

 Cioran se cunoștea pe sine ca-n palmă, ceea ce nu-l ajuta, personal, decât la emite aceste verdicte de o precizie amuțitoare. Nu-i servea la nimic altceva (la a se ajuta pe sine, de exemplu) capacitatea asta uluitoare de a pătrunde cu mintea până-n cauza ultimă a lucrurilor.

„Acasă, plictis ucigător. Ar trebui să ies. Dar mi-e frică s-o fac, mi-e frică de toate punctele acestei lumi, de lumea însăși - mi-e frică de indiferența mea.” (Caiete)

Totuși, mi se pare că, aici, Cioran se minte puțin. Ucigașă pentru el (dar și muză) era atracția/fascinație față de lume (și viață - ca să fie clișeul complet). Nu indiferența te îngrijorează când cântărești opțiunea de a ieși în lume. Nu indiferența ta, în orice caz, ci a lumii pentru tine.

Durerea de a-i vedea pe ceilalți văzându-și de viață, de a-ți evalua invizibilitatea în ochii lor care nu te mai caută, nu te măsoară, nu sunt interesați să te capteze pe retina lor, eventual să te placă, să vrea să fie cu tine ori în preajma ta.

Asta e adevărata dramă a unui solitar. Solitarul care nu se poate lipsi de prezența, chiar distantă, a celorlalți.

Ne alintăm, arătându-ne îngrijorați sau temători de „indiferența” noastră față de lume. Indiferența ei este cea care ne doare, ne frământă, ne provoacă anxietate (oare să ies, oare voi fi remarcat, mă va „alege” cineva din priviri, oare nu voi vedea pe cineva de care, după aia, nu mă voi mai putea dezlipi decât rupând din mine?).

Timpuri noi

 „Privind toate acele femei cu ochelari care băteau cifre la mașină, m-a copleșit, insuportabil, urâtul. Pe lângă ele, curvele din strada Saint-Denis, din imediata vecinătate, par niște răsfățate ale soartei. Cum e posibil să condamni o ființă umană să stea opt ore zilnic în fața unei mașini de scris.” (Cioran, Caiete)

Taina vecinei

 Îți tai viața cu flexul în bucăți mici, mai ușor de trăit, când afară croncăne cioara solitară. Rândunicile. Drujba vecinului născut-din-nou. Un Ineu zgomotos. Nopțile rămân, totuși, calme (dacă nu-i cumva una dintre acelea în care vecina încearcă să ademenească fete pentru fiul ei rotund, rispind cărnuri pe grătar și umplându-mi casa cu carbon).

Fasolea cu ciolan, arzătoare de stomac, pâine, gogoși - mult aluat, puțin a dat înapoi.

Se înalță pe vârfuri, un sărut din vârfurile picioarelor, cu buza uscată pe buze apăsată. Aproape cast.

Aștept să se facă ora mea 5, să mă scot din priză, renunțând la ecrane, luând cartea și deschizând-o la pagina ce nu miroase a conopidă fiartă.

Mirosuri

 Miroase a paste. Miroase a găini. Miroase a tricou cu dungi marinărești și a os de gleznă plimbat îndelung prin soarele urban.

Se fue

 De mai bine de un deceniu, s-a dus vârsta de aur a blogosferei românești. Și nu-mi dau seama cum s-a petrecut asta. Ca și cum moartea lui alș i-ar fi provocat dezintegrarea. În orice caz, finalul a coincis cu moartea lui, iar primele semne apăruseră deja pe timpul agravării bolii de care suferea. Ai zice că alș ținuse blogosfera conectată la aparate, o purtase pe umeri.

Valurile pe care le-a stârnit el pe blogurile cu vizibilitate au contribuit mult la revitalizarea lor și a ideii de a ține un blog. Mulți își doreau să-l confiște pe alș pentru folosul propriu. Iar alș era peste tot. Presupun că nici n-avea altă ocupație, „dezoficializat” cum alesese să fie. Făcea zilnic turul blogurilor „favorite” (favorite pentru a le citi sau favorite pentru a le dizolva). Iar „noi” scriam ca să fim citiți de el. Să-l determinăm să se oprească puțin în vizită.

De atunci, scriu ca și cum alș m-ar citi.

A fost epoca în care dorul meu de a lucra la un ziar - de a fi jurnalist sau colaborator permanent, comentator etc - se atenuase până aproape de dispariție. Mai că mă simțeam împlinit.

Viața își urmează cursul, lipsită de astfel de podoabe. Acum se poate observa cel mai clar ce mult contează o sumă de artificii pentru a înfrumuseța o existență: o plimbare la întâmplare, o zacere pe o terasă împreună cu o bere tot mai călâie, o sesiune de cumpărături cvasi-inutile, o aflare-n treabă pe undeva pe unde n-ai ce căuta.

Conservatorii și lumea spaimelor din capetele lor

 Conservatorii nu-s mulțumiți ca, într-un mediu sau o lume (occidentală) majoritar înclinată și instinctiv atrasă spre liberalism, să-și trăiască liniștiți viața conform principiilor conservatoare, ceea ce liberalismul le îngăduie, căci stă în însăși natura lui.

Ei au așteptarea aberantă ca tot mediul și toată suflarea omenească să fie conservatoare. Pe conservatori, existența pură si simplă a liberalismului și regăsirea multora în stilul de existență liberal sunt deranjante (amenințătoare). E un casus belli, ar fi în stare să ia furcile și coasele ca să-l combată.

Pentru conservatori - spăimoși, înguști, rigizi, înclinați spre a impune reguli excesive, bigoți, familiști ipocriți etc - perpetuarea liberalismului ca mod de a trăi este piedica supremă în calea „fericirii” lor (cum ar putea fi niște obsesional-compulsivi fericiți?...). Fericirea regulilor stricte. Pudoare, „decență”, lipsă de imaginație, procese publice - conservatorii, fix ca woke-iștii, au propria poliție a gândirii. Mai nou, au ajuns și ei să boicoteze cărți, în SUA. O nouă dovadă că extremele dreapta și stânga se întâlnesc.

Nu ghidarea vieții după „principii tradiționale” e sursa fericirii unui conservator, ci dispariția (=interzicerea) alternativei.

Nasurecheat

 Nasul lung merge întotdeauna de minune împreună cu o pereche de urechi mari (clăpăuge, ar fi ideal). Te naști cu ele, programate să crească proeminente, ca și cum ai fi ursit să împungi și să îmbrățișezi lumea cu nasul și urechile tale. Dumnezeu s-a îndurat și te-a înzestrat.

Pot presupune că e rezultatul unei deficiențe, nu exclusiv genetică, al unei afecțiuni nenumite (pachetul ăsta, nas+urechi mari, apare adesea) - dar nimeni n-ar avea curajul să denumească boala nasului lung cu un termen din patologie.

Citări, a.mușinări

 „Ploaia (e) pentru adolescentele cu bluza lipită de sâni.” (Alexandru Mușina)

Îmi țiuie urechea dreaptă, în care aud pianul lui Mozart mânuit de un asiatic, pomii înflorind și înfrunzind, la Ineu, apa băută de ei, berile mele ordinare, la Deal, poeziile lui Mușina, pianul fragmentar al unghiilor indigo.

„Doar o ușoară mâzgă, Pe sex,/ După dragoste.” (A.M.)

Însorit. Înnorat. Ropot de ploaie amăgitoare. Din obscuritatea casei. Niciodată nu plouă cât mi-aș dori. O ploaie puternică de o oră. O ploaie subțire de o zi.

Dacă nu-i erotică, poezia are un picior mai scurt. Poezia filosofică e pentru popii catolici.

Că de dușmani...

 „Nevoia de inamic”, din teoriile lui Freud. Aș spune că mai mult de jumătate din tot ce am scris eu vreodată - în caiete, ziare, pe blog, pe FB - a fost „inspirat” de cei (închipuiți sau reali) cărora le eram nesuferit. În numeroase rânduri, chipurile lor se suprapun, se amalgamează, formează alte „persoane”, care nu-s persoane în carne & oase, ci caracterele lor neîntrupate.

Existența ăstora, reală sau imaginară, m-a stimulat copios, în cel mai înalt grad. Gândul că există cineva acolo care ar fi tentat să mă conteste ca persoană, să mă contrazică, să nu mă sufere, mă mobilizează, îmi înlesnește accesul la cămara mea cu retorică nimicitoare și la tot ce nu degeaba am adunat (cultural, social) până-n prezent.

Reducând, comprimând, aș putea spune chiar că citesc, mă instruiesc, mă irit, îmi fac temele, tocmai ca să pot polemiza cât mai lesne apoi. Nici una dintre „bogățiile” polemice pe care le strânguiesc în mine nu-i exclusiv pentru mine. Chiar în momentele în care acumulez, plănuiesc modul cum urmează să dau. Iar acest dat are, nu de puține ori, sensul unei lovituri.

Persoane din trecutul meu sau din prezent, n-are importanță. Emoțiile-s puternice, ranchiuna, dorința de răzbunare sunt încă vii și ies la iveală odată cu acea batjocură prin ricoșeu, pusă în cuvinte pe care le-aș dori să aibă un efect devastator asupra celui care se simte vizat.

Plăcerea subversivă de a semăna zâzanie. Nu lipsită de remușcări ulterioare. Remușcările legate de un text publicat se „traduc” prin corectarea repetată a ascuțimilor și asperităților de limbaj sau în mai radicala ștergere a aceluia de pe site.

Dar se întâmplă, uneori, să le și las exact așa cum le-am scris; la cel mai recent, schimbând doar „mă cac” cu „mă cufuresc.

Albă ca Zăpada

 Încep aseară un film francez, îl termin astăzi, de dimineață. Albă ca Zăpada se fute cu toți „piticii” din sat. Mă rog, rectific, cu doi se fute un pic altfel: pe „piticul” librar, îl arde la fund cu biciul, înadins pus la îndemână pe un raft alăturat; librarul, în patru labe, își primește îndatoritor porția. Pe „piticul” violoncelist, nu-l atinge, dar îi face onoarea de a „concerta” împreună din Bach.

Pe restul, îi fute de mai multe ori, cu o nespusă ușurătate. Pe unul, geamăn, îl fute din greșeală în locul celuilalt, dar vede că-i bine și nu regretă, râde amuzată.

Nu vrea să fie a vreunuia dintre ăștia, dar vrea să fie cu fiecare. Muntele e de vină. Ah, pe preot nu-l seduce. Minima decență. Lui doar i se spovedește după fiecare faptă. Filmul nu ni-l înfățișează pe preot masturbându-se, ceea aproape că-l transformă într-un martir al abstinenței (și al discreției).

Albă ca Zăpada face toți bărbații fericiți! E misiunea ei pe Pământ. Și faptul că retrezește speranța iubirii cu atâta generozitate, în niște marginali (cu toate că ea își dăruiește numai trupul, refuzând apartenența), o salvează de la moarte. Mama ei vitregă o vrea moartă din ziua în care și-a dat seama că Claire a înflorit, pe când ea e tot mai veștezită, murată-n obiceiurile-i burgheze.

Dăraburi

 FOODIE LOVE fu un film ușurel despre o frumoasă întâmplare de iubire cu protagoniști antipatici. Partea femeiască ia o îmbucătură de brânză, o gură de vin (alb, căci vinul alb e preferat de ipocrizia americană; când o femeie cade în alcoolism, o vedem umblând după ea cu o sticlă de vin alb și cu un pahar cu picior, ca și cum, vezi Doamne, dacă bei vin alb ca să-ți înmoi nervii ar fi ceva mai stilat, ceva care abate privitorului atenția de la alcoolismul de facto). Și suferă că relația „n-a mers”.

De asemenea, învățăm din film: când suferi, apare nevoia de a te înfășa într-un pled sau în plapumă. Ți-e mai frig ca-n zilele obișnuite.

***

A trebuit să treacă 6 ani pentru a afla că pe vecina din pereți, căreia îi pot auzi cu o desăvârșită claritate convorbirile telefonice, o cheamă CR. Un nume delicat, total nepotrivit cu aparențele vecinei. Față de gumă, voce nazală, stridentă, fizionomia fără expresie a unui pitbull ce n-a fost dresat pentru lupte, ci ca să conducă orbi.

***

Volumul al 2-lea al Operelor lui A. Mușina (pe care aveam de gând să i-l pasez lui C., iar acum parcă aș avea ezitări, plăcându-mi mai mult decât întâiul). Eu dăruiesc cărți și-n cazul în care îmi plac  mult, și dacă nu mi-au placut. E acolo și speranța că altuia poate-i vor cânta pe gustul său. Cărțile trebuie să circule, cărților e bine să li se dea mai mult decât o șansă.

prima izbire

 N-am mai tânji atât după prima iubire (=mama), dacă n-am fi „pierdut-o”. Ne-ar fi îndestulătoare micile evenimente ale vieții de zi cu zi. Nici n-am mai plonja atât de sinucigaș într-altul. Speranța disperată a regăsirii. Ne dăm seama abia după primul șir de eșecuri că n-o să regăsim decât urme, himere, păreri. Dar nu ne oprim. Murim cu convingerea că „dacă am fi căutat mai bine”...

În căutarea copilului apărut

 Când apare un copil, într-o cât de mică comunitate, toate femeile îi devin mame. Însă doar tatăl său are (își rezervă) dreptul să-i fie tată, Nici un alt bărbat nu se înghesuie ca să servească drept tată surogat. Nu cum o fac femeile, activate automat de apariția noului plod.

Tikuri fără tokuri

 Cu anii, ne pricopsim cu anumite cuvinte - ticuri verbale - pe care le folosim reflex, tot mai des, până la oboseală, și care devin, într-un fel, ale noastre, deși fac parte din vocabularul comun și-s la îndemâna oricui.

„Tâmpesc” este unul dintre ale mele. Unul dintre cele ce au ajuns să mă „definească”. Ca urmare, încă o zi cu romanul lui R. Ford și o să tâmpesc. Mai sunt 40 și ceva de pagini. Nu și mâine, rogu-te! E bun, e grozav romanul, dar să se termine odată! Simt ca și cum aș fi citit 1000 de pagini.