Sensuri casnice

Duminica, ziua nemișcării anxioase. Urcăm, corecți, fără chef și fără chip, în mașină și ne deplasăm la părinți. La părinții lui sau la părinții ei - depinde cum le-a fost înțelegerea premaritală. Vizite de puricare mutuală. De lins în genitale cu socrii. Puțin îi pasă ei că lui îi pică greu la digestie dădăceala băgăcioasă a mamei-soacre; nu-i pasă, nu conștientizează, nici că ea însăși, neproaspăta lui soție, redevine un bébé stupid în preajma mă-sii, regresând la stadiul oral, alintându-se, pocind voit cuvintele, și consumând nostalgic până-n prag de vomă tot ce-i pune mater familias pe masă, dinaintea gurii - neuitatele mâncăruri grase & acide ale copilăriei sale. 

Iar el, venindu-i rândul în duminica următoare, nu dă semne să-i pese (laș, n-o să intervină) că propriu-i tată o va supune iarăși pe biata proaspăt-consoartă la aceleași obositoare tirade politice, bancuri porcoase și vituperări naționaliste stil antenatrei, ce nu suferă în veci contraargumentări, alte opinii, întreruperi. În numele salvării armoniei familiale, la întoarcerea acasă nu-și vorbesc despre asta, însă, până să se culce, ajung să se certe pentru poziția neconformă a prosopului de corp pe bara nichelată din baie.

Să luăm alt exemplu duminical: vecina-cea-conștiincioasă - se scoală odată cu zorii, chiar și la sfârșit de săptămână, pentru o cafea cu prietenele. Prime time matinal. Mocnește în unele femei o îngrijorare de-o forță incomensurabilă: aceea că ar putea fi bârfite in absentia. Forța asta, devenind una motrice, un combustibil fosil, le constrânge să acepte toate invitațiile, să iasă întotdeauna împreună! Grija că restul bandei s-ar putea întâlni separat le scoate din minți, le scurtează somnul, le scoate val-vârtej din casă.

***

Nu vreau să merg la muncă, vreau să merg într-o carte! Mă întreb dacă personajele unei cărți se înțeleg între ele, când cartea-i în repaus, se lămuresc reciproc că trebuie să pună umărul împreună pentru a se face citite? Trăiesc ele când copertele-s închise?

Aș vrea să mă strămut cu totul în caietul ăsta. Să mă rostogolesc în pagini, gol ca-n fotografia de la un an, și să las în urma mea păreri de cuvinte. Să nu pun niciodată punct. Îmi rad barba, dimineața, privindu-mă pe toate fețele, în caiet. N-aș ofta și n-aș tânji decât să am un instrument de scris ideal, inepuizabil, și pagini, cât mai multe pagini!