Eugenides, despre flirt*

 „Când flirta, Annie nu recunoștea întotdeauna în sinea ei că flirtează. Câteodată, prefera să-și suspende facultățile mintale pentru a putea flirta, cum ar veni, fără supravegherea minții. Era ca și cum mintea i se despărțea de trup, care trecea în spatele unui paravan, ca să se dezbrace, în timp ce mintea, de cealaltă parte a paravanului, își vede de treaba ei.”

Jeffrey Eugenides - Marele experiment, Polirom, 2018 

Desfrânatul cinic

Mario, spaniolul bulbucat, penibil, cabotin, overacting, și păros. Negricios, încercănat, ar putea prea bine să fie și un arab. Ar fi vreo diferență?

Autobuz, pe linia 9, nu este. Există doar linia 9 (care-i veche). Tramvaiul 9 e ultimul din Timișoara. Și printre cele mai neglijate. Nu mai sunt altele - 10, de exemplu. Liniile se opresc la 9. Următoarele linii vor fi de metro, cândva. Secolul 21. Ciorapii de lână, ușor găuriți mă pot țintui de canapea. Dimpreună cu halatul meu de femeie casnică.

Mario, un cocoșel subdezvoltat, cu nume de fustangiu - răsfățatul femeilor. Femeii lor. Cămașă albă cu picățele, părul și barba tunse cu securea, cu cuțitul de pâine - o neglijență savantă, căutată. Răsfățelul-cu-cocoșelul încurcă grav borcanele. Suferă, dar nu dă socoteală nimănui.

O nouă producție veche, o reeditare a unui produs brut, uitat într-un sertar - desfrânatul cinic.

J. Eugenides, Marele experiment --- „Pe atunci, nu plecam și nu ne fugăream unul pe altul. Ne căutam doar, și de fiecare dată când unul dintre noi căuta, dădea de celălalt, așteptând să fie găsit.”

David Grossman - the overrated

 Literatură feciorelnică. Literatură pentru femei oftânde, casnice, fumătoare, îmbrăcate mereu în același capot roz-piersicuță, scămoșat, împuțit de tutun și de mirosul tocanei de zarzavat. Credeți că doi foști amanți, foști iubiți, prieteni apropiați, care fac împreună o ultimă drumeție transisraeliană, s-ar adresa în felul următor unul altuia?

„- Spune-mi, crezi că am putea înopta aici?”

„Spune-mi”!? În veci n-am vorbit unui apropiat în felul ăsta! Așa cum nu arunc nici un „auzi” unuia care e la un metru de mine, înainte să încep să-i spun ce am de spus. Astea-s afectări teatrale, demne de actorii români cu tulburări de personalitate (adică, mai toți actorii români).

Limbajul, dialogurile lui Grossman sunt antipatic de artificiale. Când din cale-afară de dulcege, când prăfos-înecăcioase.

Nu mai țin minte numele romanului, dar e de evitat! Oricare ar fi.

Nu fumezi

 Fumând, n-o pot face tăvălit pe canapea, ci la fereastra întredeschisă. Nu fumezi la geam, pentru a da fuga după aceea în lounge. Nu fumezi, ca să alergi. Ci ca să te-ntinzi. Să simți cum niște pereți groși, câteodată din sticlă, te despart de preocupările tale, acum surde sau amuțite „dincolo”, pentru câteva ore scurte. Simți gândurile bătând în pereții conștiinței, și cum pereții-s din sticlă le și vezi, schimonoseli grotești, urlete mute din care „înțelegi” numai mimica.

E treaba ta cine și când, și sub ce formă. Citește tu mai departe. Împinge tu limitele!

Trois couleurs. Rouge - Krzysztof Kieślowski

Ea: « - Tu m’aimes? » 

El: « - Je crois. »

Familia de sub unghii

 Am părăsit solul de scoici, nisip, praf, m-am agățat cu unghii negre de oameni, semeni, colegi, o ștergem la jumătate, o putem șterge și la litru dacă vrei, ciocolată neagră, amară, fără nici un cub de zahăr, carte după carte, legate între ele ca țigările, mucul și țigara cea nouă din pachet, cilindric perfectă, bine îndesată cu tutun.

Apă & pământ în gură, pe limbă, sub unghii, mizerie organică, nu vrei s-o speli de acolo, nu vrei să se ducă, o porți ca pe-o decorație, amuletă protectoare luată de acasă, îți porți familia sub unghiile cu care te-ai agățat de ea pe când voia să te trimită departe, și m-a trimis, ca să fac o școală mai bună, e spre binele tău, după care s-au mirat...

Reînnoiesc jurămintele părinților, apă & pământ. Pași, mai mulți pași, alți pași, nasu-n cărți, mirosul de vanilie al cărților RAO așteptând să le citesc, le-am și pus pe lista publică ce mă obligă, toată lumea-i cu ochii pe ea. Viața ta, expusă la câteva răzuiri de loz distanță.

Lipsa mare

 Lipsa (sau insuficiența) banilor te face mai smerit, într-un mod superstițios (nu creștin), dar bănuiala mea e că asta se petrece numai la suprafață. Smerenia dobândită la strâmtoare, menită să mă convingă pe mine că-s bine și așa, cu bani puțini.

O vreme, reușesc să fiu cumpătat, cam până la jumătatea perioadei rămase înainte de următorul salariu. După care, ceva se sparge, ceva intră într-un tangaj periculos, o gaură apare undeva, o ruptură (în fund?), iar pe acolo se scurg, cu repeziciune, toți banii de care, afișând o gestică cvasi-religioasă, prefăcut ascetică, nu m-am atins timp de 2 săptămâni.

Mijlocul acelei înșelătoare acalmii, când încă mai ai impresia că banii îți vor ajunge până pe 6 ale lunii viitoare, e doar o fantasmă. 

N-ai bani = îți dă de gândit, devii inventiv. Ca, la urmă, să-ți bagi ceva în stăpânirea de sine și să spargi în extazul risipei tot ce mai ai.

Cărtărescu

Atâta spun: Mircea Cărtărescu (perceput de mulți ca un fel de înger al literelor, de fapt un înger cam megaloman, cum spunea și M. Lovinescu) este unul dintre cei vizați de Julien Benda în La trahison des clercs (Trădarea intelectualilor).

Cărtărescu a scris articole elogioase, sau escamotând adevărul, despre Băsescu. I s-a aservit orbește, ca H-R. Patapievici, unui golan. De parcă Băsescu ar fi fost un Abraham Lincoln sau un Reagan al României. Un necioplit.

Căutător în cărți. Summer. Teoria tăcerii

  Nimic nu-mi alterează pofta de mereu alte cărți sau de a reveni la unele dintre cele demult citite.

*

Înapoia metaforelor căznite, strecurate la tot pasul, se întrezărește câte puțin din talentul autoarei și ghicim potențialul irosit al unei opere însemnate, una total diferită de Summer.

Metaforele & comparațiile Monicăi Sabolo par a fi luate dintr-un „dicționar definitiv de metafore și comparații” pentru scriitorii începători.

Dar Sabolo nu va mai scrie acea „operă însemnată”, ce va rămâne pe veci „potențială” - are mai bine de 50 de ani. Zeci de ani risipiți, compunând în modul ăsta: liceal, ieftin, bun de consum.

În două rânduri, cel puțin, spatele sau ceafa cuiva e „un reproș mut”. Pleoapele se zbat frenetic, încât provoacă furtuni (zic și eu...), ochii-s mijiți a bănuială, Totul este clișeic în cartea asta!

Iată-l, câteva pagini mai încolo, și pe cel de-al treilea „reproș mut”, de astă dată, fără nici un „spate”.

*

Iulian Tănase scrie bine când tace. Și tace pe limba mea. Poate și fiindcă suntem vecini de generație.

Neu im Ineu

 Iată-mă-s la Ineu, popa se roagă și pentru mine, mă roagă în locul meu, la microfon, amplificat de 10x, seara și în zori, șapte & nouă, nu-n ordinea asta, iar eu nu pot adormi fiindcă mă tem în casa asta cu toate fantomele durerilor pe care le găzduiește, iubiri și strămoși morți care nici măcar n-au apucat-o, vise grele, aer încărcat, un pic cam răcoare.

Tresar și deschid larg ochii pe cand e să adorm, privesc peste umăr, schimb brusc partea pe care-s întins în căutarea alinării și a somnului bun pe care știu că-l pot, câteodată, căpăta aici.

Alain Finkielkraut

"Jankélévitch a raison : l’amour relève de l’emprise et cette emprise est une bénédiction. Aimer, c’est être dépendant, dominé, subjugué, assujetti. Aimer, c’est passer après." 

Alain Finkielkraut

Nea Omăt

 Ultima zi din penultima (teoretic) lună de iarnă. N-am avut iarnă grea, iar eu am întâmpinat-o cu mai puțină oroare ca oricând. Aproape indiferent. Și nu resemnat. Nu apatic. Împăcat, așa cum sănătatea sufletească neprefăcută ar cere-o.

Telefonul a sunat îndelung

 Măgarul de împrumut își face convorbirea telefonică din fiecare seară. Iese pe balcon, să i se audă mai bine trompeta. E vocea lui. Socotesc că vorbește atât de mult (și tare) la telefon ca să-și evite partenera dolofană cu chip de bufniță căreia i-au căzut penele din jurul ciocului.

Când zâmbește, ciocul i se ivește și ea capătă cea mai tâmpă privire.

Cineva încearcă să mă sune pe fix, dar nu răspund, un număr de Germania - trimisesem un email și ăla voia să discutăm. Mie nu-mi plac - și mă feresc de ele - discuțiile la telefon, fără suport scriptic. Adevărul este că, de fapt, încerc să nu mă implic, poate trece, poate dispare situația, dar n-o să dispară, doar se amână și va reizbucni cu o oarece forță, încercându-și calea către final.

Situațiile sunt create și amplificate de oameni, de neglijență, de anxietatea lor, de carierismul lor psihopat.

Înțeleg mult mai bine despre ce e vorba dintr-un text scris, chiar de e prost scris. Ca urmare, n-am răspuns.

Situațiilor nu le place să se mențină mult timp în viață. Își joacă actul și apoi se duc să dispară în cimitirul situațiilor.

Muncă idioată. Ani pierduți.

Telefonul sună îndelung, cu mare nesimțire. Insistă neamțul. Nemții insistă. E rolul lor pe pământ. Insistența, persistența.

Vecinul de împrumut - glasul răgetului de măgar. Țigări multe. Iar ea e soprana ascultată de nimeni, care mătură după ce artiștii părăsesc scena. Soprana sălii goale, cântând la mătură.

La vie - mode d'emploi

 Mă țin la curent, adică informat, ascult muzică, întrețin (ca un restaurator amator) diverse liste cu muzici alese, adaug & șterg piese, mai dau din cap când și când (de găsesc ceva memorabil), mă las antrenat, mă piș des.

Câteva replici fără rost, câteva dialoguri de formă, dispreț, oftaturi, priviri pierdute pe geam, ascult ploaia, sirenele tâmpitelor ambulanțe, ascuțimile pe care tonul unora le capătă.

Pufnesc, imit voci, imit rostiri, accente neardelenești, râsete, înjur grosolan - astea mă ajută!