Imposibila plecare

Se face că-s în gara care trebuie, iar biroul de informaţii are zeci de membri: toţi pasagerii care aşteaptă fremătând pe peroane. Trenul, singurul cu care mai pot ajunge undeva, este programat nu cu mult după miezul nopţii. Asta îi dă ceva din consistenţa unei vedenii. Subit, zeci de voci îmi şoptesc sau mă anunţă cu voce tare, fără chiar să întreb, că trenul ultimei mele nădejdi nu pleacă în, ci vine din direcţia în care voiam să mă pierd.

Sinucideri pe pile

"M-am oferit să mă arunc în aer la Palmyra, în centru, în sfântă zi de odihnă, apoi la Tikrit, joia trecută, când se numărau ritualic țâțele caprelor, dar am fost refuzat sistematic, iar și iar, în favoarea unor sinucigași din familii mai înstărite, părinți, doi-trei copii acasă!" Fragment extras din lamentația mai amplă a unui terorist islamist cumsecade, zdrobit iremediabil de dezamăgirea morții amânate la infinit. Un fost sinucigaș aspirant, figurând pe lista lungă, mereu trimis de superiorii săi, din motive obscure, să stea la coadă.

Abu Sultan e foarte nemulțumit și că lista atacatorilor suicidali ai S.I. este atât de lungă încât mulți camarazi se văd nevoiți să aleagă să moară în mod rușinos pe câmpul de luptă și nu, eroic & demn, așa cum ar sta bine unui terorist islamist neînfricat: pulverizându-se de pe terasa unei cafenele halal, împreună cu mame și copii.

În Statul Islamic se stă la coadă pentru a sări în aer, notează HotNews. Unii voluntari se plâng că misiunile sinucigașe se dau pe pile. A făcut înconjurul lumii povestea reală, virală și șocantă a tânărului care a încercat să devină bombă umană în Irak și Siria, dar s-a dat bătut după trei luni, alegând în schimb să-și scrie memoriile: Sinucideri amânate sau Cum au îmbătrânit virginele așteptându-mă.

Dar cum tot răul spre bine merge, în prezent Abu este căutat cu ardoare de foștii camarazi, care au convenit să încerce să-și repare greșeala.

Bucie - Get Over It

La racaille

Dacă poliția (indiferent unde m-aș afla în lume) mi-ar cere să mă legitimez, aș scoate actul de identitate și aș demonstra cine sunt. În nici un caz n-aș lua-o la goană să sfârșesc ascuns într-un transformator electric. 

Dacă "micuții"... francezi Zyed și Bouna n-aveau nimic de ascuns, acum zece ani, când au fost surprinși de poliția franceză în ceea ce părea o tentativă de furt, nu înțeleg de ce au mai fugit! Ah, ba da, înțeleg: în Franța, nu-i așa, poliția "fascistă" te vânează pe criterii rasiale. Mai bine încerci să scapi decât să cazi în mâinile lor cremenale...

Apoi a urmat așa-zisa revoltă de trei săptămâni a periferiilor (ghetouri cu imigranți). De fapt, o distracție sinistră în masă, soldată cu importante pagube materiale și cu victime inocente, susținută cu aplauze și logistică de stânga militantă, anarhistă, și de disperații hipsterici fără votanți numiți Les Verts.

Timp de zece ani, cei doi polițiști care au încercat în 2005, nu cu un succes deosebit, să-și facă datoria, au fost supuși șicanelor unui proces nedrept (deși conform Dreptului) și intimidant pentru Poliție în ansamblul ei, care s-a încheiat săptămâna aceasta prin achitarea lor. Trimiși în judecată, pe scurt, pentru că n-au intervenit ca să-i ajute pe cei doi electrocutați în transformator, ci i-au lăsat să se autoexecute. Le Monde titrează just: Un jugement qui fait prévaloir le droit sur l'émotion.

Mon royaume

Regatul meu e trupul meu în luna mai. Eu și închipuirile mele. Pe supușii mei îi stăpânesc din priviri. O femeie e mai frumoasă atunci când crede că nu e văzută de nimeni, așteptând goală la baie să crească asemeni iederei contorsionate, să prindă un captiv în brațele întinse, albind, înlemnind amândoi sub dușul rece al dimineții. 

Lumea, de la etajul patru

Nu înveți să-ți trăiești (accepți) vârsta prezentă decât abia după ce o împlinești pe următoarea. Mai întâi e pregătirea, distracția în doi: eu și anxietatea. Cifra în sine nu aduce, pe loc, nimic nou, concret sau pipăibil. Iar ridurile în plus, în care vei sufla, înconjurat de prietenii cu blat de ouă și topping de frișcă grizonată, ți se tatuează definitiv pe chip doar câțiva ani mai târziu.

Dos de Mayo

În urmă cu patru ani, un comando de SEALS făcea lumii un enorm bine, despăduchind-o de un eroic consumator de filme porno, traficate și vizionate pe sub mână, între două rugăciuni cu fruntea lipită de covoraș, de un erou al loviturilor mișelești, camuflate civil, îndreptate cu bună știință, și nu "colateral", împotriva unor civili neavizați, lipsiți de apărare. Osama!

Sfârtecat până la desfigurare de gloanțele soldaților americani de elită. Double tap. Băiete, înc-un țap!

În lumea "civilizată", occidentală, obiceiul este să dezbați până la râncezeală legalitatea numărului de împușcături, de cartușe trase, linia fină ce desparte necesitatea de a anihila imediat un adversar specializat în mass murder de crima de război (care război? ăla dintre lasere, GPS și capre?), prostii din astea cu parfum ieftin de dezbatere leftie, nerasă axial, de îngrijorare simulată, pe care nici un terorist fundamentalist nu le ia în socoteală înainte de a arunca în aer o cafenea ce geme de lume sau un foarte periculos - pentru "sănătatea moralei publice" - săptămânal satiric.

Nunta virusată

La radio Tanănana aflu în dimineața asta că, undeva în lume, un fotograf a pierdut toate fotografiile făcute la nunta unor tâmpiței... Le-a pierdut de pe card, au dispărut, din cauza unui virus. 

Mirii ăia de căcat, ca atâția miri contemporani de căcat, care se cred mai nou odrasle de familii princiare (trash the dress, trash the bride, share the fucking bride with your friends), i-au cerut fotografului despăgubiri estimate a acoperi costurile unei alte nunți. Nuntă cu repetiție.

Cei doi prințișori de căcat (de rând, rândași) vor să-și repună în scenă prețioasa nuntă numai de dragul de a avea fotografii din timpul acesteia!... Cum cheful de nuntă este singurul prilej din viața unor cupluri când acestea își depășesc condiția (socială & materială), infimul lor moment de glorie, nici nu mă mir că a imortaliza acele clipe irepetabile și a le păstra cu orice preț egalează în importanță și isterie venerarea moaștelor și cultul morților familiei.

Supozitor

Felii de viață*

Pot recunoaște acum faptul că am de-a face cu o carte bine scrisă (și cu un autor pe care o să-l mai caut în rafturile librăriilor) în sentimentul de disconfort pe care lectura acelei cărți mi-l provoacă.
__________
*Anca Vieru, Felii de lămâie, Polirom, 2015

Lil'

C.S./04.2015

Undeva nu-n Timișoara

C.S./2015

DJ beat the toaca

Rezidenții români din cluburile electro ale Timișoarei sunt penibili! 

Cel puțin, acest notoriu anonim - Zefzeed din Pantheon, noaptea de 17.04, nu a făcut altceva, ore întregi, decât să potrivească, asemeni unui expert în ceremonii funebre, două piese și un beat, același, obositor până la leșin, lemnos, de toacă pascală. 

Unii ca ăsta sunt, hăt, departe de a simți muzica, ritmul, stilul. Au învățat, cu prețul unor litri de sudoare, în absența neîndoioasă a vocației, să pună beat peste beat și să mulgă conștiincioși cât mai mult beneficiu electoral din poziția lor centrală, la pupitru, dinaintea mulțimii stupide, plătitoare, setată pe distracție, chiar dacă muzica pute.

O lipsă acută de imaginație, compensată forțat cu tehnică și pompă de doi lei. Nici măcar cei mai delusional dintre participanți nu s-au prins, convinși, în hora sterilă a rezidentului. Dansezi pentru că ai plătit și-ți va părea și mai rău de banii dați în mahmureala de a doua zi. Nu dansezi, cum ar fi natural, pentru că te mișcă muzica. 

Provizorat*

"Tot drumul până aici simțise doar că este vară: o vară nouă, cu verdele greu, foșnitor. Aerul mângâietor, răcoros, al unui iunie întârziat, lumina pâlpâind aurie pe asfalt, petele galbene, roșii, albe ale florilor în tufișurile din preajma căsuțelor încă nedemolate și un oraș întreg grăbindu-se odată cu ea, controlând minutele la încheietura mâinii, îngreunând autobuzul, aplecându-l într-o parte. Fețe desprinse de trup, apărând ca și a ei, prin geamul tramvaielor, pe care cu regret le văzuse purtate mai departe, împreună cu viețile lor necunoscute."

___________________

*Gabriela Adameșteanu - Provizorat, ed. Polirom, ediția a III-a, 2013

Nu știu dacă vă era dor să citiți o care savuroasă! Nu „deșteaptă” cu tot dinadinsul, nu intelectualizantă, nu literatură frigidă, nu incontinență barocă. Nu experiment stilistic postmodern. Savoarea alunecării ușoare, dar nu frivole, a ochiului (minții) de la un cuvânt la altul. Savoarea unei rostuiri literare de nespus talent. Povestirea fără grabă, zăbovitoare, reîntoarcere fără teama repetiției, fragmentarea ce nu afectează curgerea lină a ochiului (minții) pe text. 

Cam multă istorie, totuși, la un moment dat. Boală românească veche. Marin Preda, Petru Popescu, Breban, Buzura, Petru Dumitriu etc. E drept, românii de rând pretindeau că „fac politică”, obișnuind să discute cu voce joasă, la o cafea sau la o bere în familie - din lașitate, din teama de represalii? - cu precădere evenimente (detalii picante) din trecutul istoric apropiat, de pe vremea „orânduirii burghezo-moșierești”. Asta ținea loc de opinie și atitudine civică. Nicidecum, însă, la dimensiunile și la nivelul atinse de Adameșteanu în romanul său. Aceeași impresie pe care o lasă și alți (mari) scriitori români, din diverse generații: că-i dă informația (erudiția) afară din casă. Că nu se știe dacă mai apuci să scrii/publici o altă carte, așadar: dă-i și folosește acum tot ce știi despre...

Harul Gabrielei Adameșteanu intervine salvator, diluând până la un prag destul de prielnic înțelegerii și suportabilității avalanșa de date și de personaje istorice autohtone. O colecție de politicieni de tip coate-goale apare în dialogurile dintre personajele cărții, niște neica nimeni, aflați în treabă, trecând pe lângă Istorie ca rața prin apă, dar nutrind convingerea că participă, că sunt luați în seamă: Iorga, Maniu, Antonescu, Pătrășcanu, Maurer, Zelea, Carol al II-lea, Ceaușescu. Am început de ceva timp să nu le mai port nici un respect. Niște pinguini din punct de vedere politic, care se credeau actori pe scena mare, dar ignorau (?) că scenariul și piesa erau scrise și jucate în altă parte.

Ați observat, poate, că occidentalii nu „fac politică” cu frenezia ce ne caracterizează pe noi. Mulți dintre ei evită elegant să încurajeze astfel de discuții la masă, în timpul ieșirilor în societate, la birou e chiar tabu. Culmea e că ei chiar ar avea despre ce vorbi, trăind în țări care decid soarta și direcția lumii. Însă ezită, din politețe, dintr-o viziune diferită asupra implicării. Noi nu avem nici o ezitare! Atâta că ceea ce socotim noi că-i politică (și ne dăm experți în domeniu) e numai jeg și lături. Sforării, tunuri, nepotism și mânării. Ideologic, nu ai ce vorbi, la un nivel savant, în România. Nu merită oboseala.

Cartea unei amânări, amânarea consumării unei iubiri, pudoarea lașă a unui tânăr aflat mereu la pânda unei cariere himerice și mutismul congenital al unei femei care nu se trăiește pe sine - puse într-un context forțat politic. Pe cât e Drumul egal al fiecărei zile de discretă cu trimiterile la trăsăturile alienante ale regimului comunist, pe atât de darnică e Adameșteanu cu aceste trimiteri în Provizorat.