Ştirile toamnei

De data asta, m-am trezit aruncată în toamnă. Soare aprig la amiază, ploi şi umezeală în rest, fetele care au sărit din sandale în cizme (oare unde au dispărut pantofii?). Mă buimăceşte schimbarea...neschimbată, de fapt, aşa că anul ăsta toamnă egal indispoziţii. Totuşi, sunt două veşti bune: gutuile şi lumina. De aseară am o cutie cu fructele astea îmbufnate şi e galbenul lor cald şi abrupt care mi le face dragi. Cînd te uiţi la o gutuie, te scufunzi în galben. Iar ultimele străluciri ale soarelui, pe la ora 7, mai domolesc asprimea zilei, peisajul ei pestilenţial, agresiv şi trist.

Casa scărilor

La 1900, casele erau făcute (fățoase) în așa fel încât, stăpânii (sau chiriașii), odată reveniți - de la muncă, de la șpațir - sub acoperișurile lor, încă din largul antreu să-și fi putut îndrepta mândri șalele, să se fi simțit falnici, aparținând unui loc cu care să se poată identifica, dar și ocrotiți bine de zidurile acelea făcute din multe rânduri de cărămidă, fără simțul risipei.

Încă nu încolțise în mintea cuiva, a vreunui stalinist egalitarist cu vocația distrugerii, ideea plăcilor despărțitoare de beton armat, subțiri și reci, de după care, locatarii din „blocurile” de azi (culmea, pârțul postmodernismului comunist), împart proletărește gemetele amoroase ale nevestelor și soților lor cu cele ale vecinilor. Împart, mai ales, inconfundabilul zgomot al apelor năvalnicelor toalete. Sudălmile, incontinentele sfredeliri ale bormașinilor în căutarea nobleței inaccesibile.

În imagini, secession geometric orădean. Un palat aflat, odinioară, în proprietatea unuia dintre cei 30 000 de evrei bihoreni, livrați  prompt de horthyști lagărelor naziste.

Casele mărețe, evreiești - fără de care centrele de astăzi ale Timișoarei, Aradului și Oradei ar fi fost, la rându-le, tot atâtea corso-uri betonist-cubiste, presărate cu magazine universale, gen Deva sau Piatra-Neamț - au apărut atât ca expresie a scurtei perioade de emancipare de care s-a bucurat această neasemuită seminție pe întinsul fostului Imperiu habsburgic (boom-ul edilitar al perioadei 1880 - 1914, importul delirant de art nouveau și secession, sunt strâns legate de prezența evreiască), cât și ca o afirmare arhitectonică a tulburătoarei năzuințe a evreilor înspre integrare, împământenire, spre a se dărui cultural asimilării. De-a se dizolva și a renaște apoi, prosperi, în sânul populației autohtone...

Underworld

Underworld - Born Slippy NUXX (piesă scoasă în 1996, pe Second Toughest in the Infants - dar lansată cu adevărat odată cu filmul Trainspotting) este imnul techno prin excelență! Un curat anthem, cum bine cuvântează limba engleză. Arpegiul melodramatic din intro, contrapunctat de-un beat ca o ploaie de bombe și de recitativul semimelodicizat al lui Hyde din Worcester chiar fac ravagii în mine și astăzi, inducând atmosfera aia - neagră-senină, jemenfoutistă - specifică acestei trupe deja clasice (și anilor '90): un final dramatic și-un nou început ferice.

Normal că mie îmi aduce tinerețe pe limbă și-n vene. Anii mei fragezi, numărați în infinite clipe muzicale de acest gen. Aici - Loveparade 2008 - veți avea șansa să ascultați (să vedeți) live Cowgirl (Everythin', Everythin'...) siameză cu Rez - un ethno-synth-acidpop de zile grandioase! Și să-l urmăriți pe solist în verva lui intactă de peste două decenii (adooor cum spasmo-plasmodiază alipit de ritm). Și o să vă mai spun doar că e născut pe 10 mai 1957 (eu - 1975, până și transele noastre se aseamănă, felul cum ne pierdem în același ritm).

Problemă: 1. a se calcula ce vârstă are (că mie nu-mi iese un rezultat v e r o s i m i l) 2. câți români cu patima lui pentru electro cunoașteți - să fie de aceeași vârstă (Hyde se mișcă mai mult și mai bine decât puțoii snobi, care fac și ei doar act de prezență și paradă de outfit la electro parties în Ro)? Dumnezeule, ce-n urmă suntem în Ro! Și ce bătrâni și-ncuiați! Cât am pierdut din ceea ce Europa de vest a trăit din plin!

Drive boy dog boy
Dirty numb angel boy
In the doorway boy
She was a lipstick boy
She was a beautiful boy
And tears boy
***

Close-up pe gelozie*

Arhitectura geloziei, invadând trecutul, otrăvindu-l. Impulsul irezistibil al gelosului de-a afla totul, de-a cere cât mai multe amănunte, în încercarea sa îndoielnică de a înțelege și a accepta, de a se obișnui cu gândul, dar sfârșind prin a suferi și mai cumplit, descoperind că este gelos pe fantome și „concurat” de un trecut ireparabil. 

Interogatoriul repetat și rafinat până perfecțiune al gelosului. Scufundarea lui aproape autoerotică în detaliile care-l rănesc definitiv. Foamea lui insațiabilă de a ști cât mai mult dintr-o istorie pe care n-o mai poate modifica și, în plus, ale cărei efecte sunt de neschimbat: parteneră demult inițiată în tainele sexului; fosta iubită, viitoarea lui soție – „futută bine”, la 16 ani, de un teolog de 27 de ani, profesorul ei; actuala soție (Emma), fosta iubită așadar, supusă – în perioada ei liceală – unei adevărate inițieri culturale, realizată cu pedanterie de dl teolog. Altfel, un om cult, teologul, inteligent, cu o barbă de Christos, care-i împrumuta și-i recomanda fetei cărți, îi ghida lecturile, îi viola, prin urmare, și mintea, după ce că-i explorase mai întâi precocele trup, înfruptându-se din inocența lui. 

Apoi, violența conjugală. Neîncrederea; din nou întrebările, din nou interogatoriile, primele palme. Fanatismul conjugal, sufocarea. Vulgaritatea torturantă a întrebărilor, bănuielile murdare, supravegherea asiduă, acuzațiile neobosite, fără acoperire, de infidelitate. Primii pumni… 

Sentimentul copleșirii. Prea multul. 

Delictul de a iubi. De a-ți căuta scăparea individual, evadând din dependență (sau ceea ce odinioară fusese o relație romantică), din patologia amorului casnic.
___________________
*Melania G. Mazzucco - O zi perfectă

Istoria mătușii în literatura hispanică

S-a scris, oare, vreun studiu despre rolul sau poziţia mătuşii în literatura hispanică? Ştim sigur, din cărţile bune, că mătuşa are o partitură de iniţiatoare.

Acolo unde mama şi bunica se simt depăşite, ruşinate, impostoare, mătuşa intră de-a dreptul: sexualitatea nepotului. O paralelă între prostituata-supapă, parazitând lipitoreşte şi salvatoriu familia burgheză, şi mătuşă nu e întotdeuna nepotrivită.

Freizeitgestaltung

Prima dezamăgire (din viață. Afectivă). Naște o întreagă literatură despre noi înșine. Scrisul însuși se iscă din Prima Mare Dezamăgire. A te scrie = tentația de a te reconstrui. De a te reconcepe. Eul-care-încasează născocește un eu pavăză, ideal, pus să sufere, dar și să se bucure în locul eului „real”.

Pe partea ei nevăzută, Luna e un fund alb de fată abia ieșită din adolescență. Se-ntoarce noaptea cu fața ei ascunsă spre noi, la ore sigure, când știe cu certitudine că nu se uită nimeni către cer. Un fund încins, la ore sigure, pe care-l picuri chinezește cu lapte degresat. Direct în gaură. Lapte rece, pasteurizat și degresat, abia ieșit din adolescență. Gaura tresare spasmodic, dar nu se vindecă, nu se poate apăra închizându-se. Pe-un fund alb, nevăzut, de Lună ascunsă privirii. Căci nu se uită nimeni către cer. Cu certitudine.

Un alt eu, care este eu - cel care ar trebui să fiu însă nu sunt, tocmai pentru că, deîndată ce aș fi, deîndată ce aș deveni eul acela, ar fi iarăși nevoie de înființarea unui alt eu.

Blocul fumează cu toate ferestrele sale, mai puțin cu aceea care rostește poezii cu mâțe și cocoși, în maghiară. Noi fumăm cu blocul.

Și ne lingeam ca acadelele. Întotdeauna ne lingem ca acadelele. Suntem rozii, cu vinișoare albe și ne lipim de limbă. Ne e teamă de sex. Ne e teamă că ne va plăcea. Acadelele se ling? Da. Dar nu reciproc. Se ling reflexiv.

Fluturele de noapte se îndrăgostise de un Renault (nuștiudecare) argintiu; se pupa cu el în fiecare seară în văzul și-n auzul lumii.

• Later edit, asezonat: dedicat Ancussei (carevasăzică, uite ce se „întâmpla” în 90 - watch the bassline!)
• Clawfinger - Pin me down

Vecina s-a pensat cu patimă, din nou! Cu și mai multă patimă. În crucea nopții, rupând patul. Și-a smuls tot părul pubian cu acadeaua, fir cu fir, smoc cu smoc, uite-așa umezea acadeaua, de-acum acră, pe limbă, își petrecea cu meticulozitate limba peste spiralele rozalbe ale acadelei, lipea acadeaua de părul ce apucase să-i împădurească muntele venerei și, hopa sus! Ah, oh. Din astea.

Curiozitate

Cum ați numi un oraș minunat în care mai toți oamenii se îmbracă în poliester marca adidas?

Varadinum

Sezession, Oradea - 1900. Oamenii se-ntreceau în frumos. În vremea aceea, balcoanele apăreau peste noapte, în cea mai mare taină, să nu care cumva să răsufle proiectul la vecini; nu găsești două la fel - forjate din cel mai bun fier, dantelărite la cald, bătute cu ciocanul și răsucite meșteșugit cu cleștele, prinse în belciuge ce țin și astăzi, când încă ne bucură ochii cu fala lor discretă.

Post negru

se întâmplă frecvent ca după ultimul cuvânt așternut pe foaia electronică să urmeze neantul să nu mai rămână loc pentru nimic nici măcar pentru un simplu bună ziua nici pentru zoaiele deversările catartice pofte tânjiri și... doar neantul fără ca alt cuvânt să se poată înșuruba să mă poată conține purta mântui și nu e prima oară când fac din asta un spectacol ieftin când anunț patetic pe blog că iau o pauză nedeterminată de scris dar oare nu ne-am mutat noi viețile aici oare există viață după jurnal se pare că nu se pare că pulsul nostru este clicul legitimarea noastra este userul si parola pe care le introducem compulsiv de x ori pe zi să vedem dacă a sosit poștalionul, poate e nevoie să schimbăm caii să vedem dacă prietenii..., dacă vizitatorii să vedem dacă mai existăm in fond după ultimul cuvânt urmează postul iar normal sau nu firesc sau straniu o lume întreagă încetează să mai respire fluturilor li se scutură aripile bunelor intenții li se ofilesc sandalele și totul se totul își puțin mai rămâne intact așa se întâmplă după ultimul punct după ce sufletul deversează ultima răutate gratuită nici măcar stilizată vag dispărem puțin și nu e chiar roz

Fluturilor mei

Gelassenheit. Delăsarea îmi oferă gratuit obişnuita şi plăcuta stare de fericire. Lupt cu valurile, abandonându-mă forţei lor; fac pluta, eu, cel care nu ştiu să înot nici măcar în vis, cu apa intrându-mi în urechi, în ochi, uneori în nas, cu soarele strălucind cu cruzime deasupra mea, aud numai un veşnic clipocit,

paranoicul reconcepe realitatea, mi se pare că răul în care mă aflu e starea mea de bine şi aş fi în măsură să scot profit din ea, o nouă eschivare, un fel de adaptare, respir bine într-un noroi din ce în ce mai adânc şi mai dens. Noroiul meu drag! Dar am mai scris asta, însă în altă viață.

orice formă a libertăţii îşi caută în mod natural reglementările sale, preschimbându-se treptat într-o clasică dependenţă; un tipar, oricât de nonconformist şi îndrăzneţ l-am gândi, rămâne tot un limitat şi pradă preconcepţiilor tipar, or, unei persoane nu-i poţi aplica, din păcate, un program de tip Windows, o persoană sfârşeşte prin a se implica emoţional, nu o poţi trata cu un shut down, decât dacă o suprimi sau dacă o răneşti de moarte, cauzându-i o sfâşietoare suferinţă iraţională. Aşa cum, la rându-mi, nici mie nu mi se poate da delete după bunul plac al altuia, unul cu mare poftă de a căuta variaţie şi dezrobire prin fuga de tip prenatal de responsabilităţi.

Bogăţia nuanţelor nu face, în ochii mei, rutina mai acceptabilă, sensibilitatea simţurilor mele mă scutură pentru a mă trezi la cel mai mic semn de amăgire. 

Poate că a meritat să rătăcesc cu simţurile toate deschise, o vară întreagă, pentru a sesiza un dram de însemnătate în dosul unor figuri de ceară, dincolo de nişte peisaje fără istoric. Pentru că vraja începe să se înfiripe din nou, într-un fel forţată de împrejurări; o senzualitate interzisă în lumea reală, dar aleasă de noi ca "răul cel mai mic" şi ridicată la rang de dragoste.

Aştept să vină l'été indien. Trebuie să fie fascinant să ieşi în papuci de casă în curte şi să primeşti pe obraz mângâierea blândă a soarelui ce a decis să ne mai însoţească niște paşi către iarnă. Să facem o plimbare pe malul Crişului, umblând desculţi prin iarba uscată, încălzindu-ne neștiutori și înfioraţi degetele de la picioare, ignorând praful şi sfârşitul vegetaţiei. 

Mouvement d'humeur

Semnalul unui tren greoi, răsunând limpede, străbătând cu ușurință până la mine prin aerul de cristal, înghețat bocnă. O jumătate de lună plină albind pe cer, lângă ea, un trup micuț de guguștiuc în căutarea partenerului. O stivă pedant clădită de lemne pentru foc și ticăitul ceasului, care-mi aduce aminte că luni e zi de muncă și că e târziu.

Sfârșitul lumii a venit noaptea trecută, purtat pe aripile-i necrescute de oribila armată a bobocilor de rață ucigași.

Ce-i cu ciorăpiada asta care-nmoaie firea și învârtoșește mințile nevolnice? Colanții semitransparenți, în culori curcubeene, atacă analizatorii, slăbesc voința, descumpănesc întru totul. Ce-i cu foșnetul ăsta de fire fine, împletite, șlefuind și mai dihai rotunjimi gata născute, aruncând umbre, falsificând, dând uitării imperfecțiuni!

O nouă noapte de coșmar. Bântuită de toate zgomotele posibile, cele mai multe - familiare. Scâncetele mobilei, țipătul de vânătoare al bufniței, pocnetul podelelor călcate de spirite strămoșești. Dar ce folos, odată trezit cu brutalitate din somn în crucea nopții! Ce folos că-s familiare?

Bântuit în vis de un cuplu care cerșește bani împrumut. Un fost bun prieten și amanta lui bătăioasă. Ea - o arătare nu prea plăcută întâlnirilor nocturne, neprevăzute - își vârâse convingător, „a rugăminte”, unghiile în antebrațul meu. Unghii pe care, cu groază, le ghiceam neîngrijite, cu un binecunoscut negru, inegal răspândit pe dedesubtul lor. Negrul zârieturilor pe spate, negrul scotocirii disperate în sexul propriu după un pârț de fericire.

„Cititul e un viciu care poate înlocui toate viciile sau ne poate ajuta pe alocuri să trăim fără ele, mai intens, e un adevărat desfrâu, o manie devoratoare.” (Ingeborg Bachmann - Malina)

Clipa aceea scurtă când, tot povestind cu un oarecare interlocutor (poate un bun amic), îți dai seama cu strângere de inimă că el nu te (mai) înțelege sau că nu te mai ascultă, că l-ai pierdut în sintaxă, i-ai pierdut interesul. Ochii i se opacizează. E ca și când ar fi murit în timp ce-i vorbeai, cu ochii deschiși, fără chinuri.

Amărăciunea este beteșugul celor care văd într-o lumină prea crudă realitatea. Extazul e al celor care l-au cunoscut pe Dumnezeu. Tu nu faci parte din nici o grupare. Am tresărirea asta „de conștiință” citindu-l pe Céline, De la un castel la altul.

Nu în fiecare zi mă trezesc cu spiritul ăsta despovărat. Ceasul mi-era rămas, ignorantul, cu o oră în urmă. Visele-mi fuseseră cât se poate de provocatoare, încercând din răsputeri, prin frumusețea cât mai regretabilă a lumilor promise, să-mi ruineze starea de spirit.

Nu în fiecare zi mi-e dat să mă trezesc în gemetele vecinei, intrată în extaz în timp ce își... pensează sprâncenele. Uite una mică, izolată, colo: ah!, parcă și asta de pe tîmplă ar trebui extrasă: oh! Și tot așa până se făcu frumoasă foc, se aprinse și pe dată mi-ți-se transformă în cenușă, ca pasărea penis. Pe care o risipi dușul în canalele colectoare ale orașului.

Cu ochii deschiși, dar abia deșteptat dintr-un somn toxic, am avut viziunea unui bloc de locuințe secționat transversal, unde puteau fi văzuți, de sus până jos, un șir de oameni urinând toți în același timp, fiecare așezat pe closetul lui, unul deasupra celuilalt. Mizeria ascunsă bine, cu maximă ipocrizie, a traiului la oraș.

Now, hear this!

Sweet Jesus, Mary and Joseph! Numai să dați cep la mixajele pe care le-oi înșira, după această predică în deșert, și nu gânduri rele îmi veți purta, ci recunoștință și mă veți cinsti cu un strop binemeritat de sudoare.

Te miști insinuant, ca un șarpe, la Unmo Lokto, a cărui primă parte, cel puțin, e de o rară frumusețe, celest-matematic-ritmat deep dubby-oasă, după care te ferești cum poți de tipic minimalistele trăsnete electro, voci spectrale, oftaturi dianatice, iar finalul e din școala veche a nouăzecilor. Dansezi, scăpat din lanțuri, cu totul desprins de pământ, tropote egoiste în aer, la GoodBye Cotton, Part 1. O furtună de-un albastru mocnit, cu tot tacâmul de bice și bolboroseli de mare voltaj, în Artoleum Mineral. E ca și cum cineva ar fi ieșit afară cu microfoanele și cu o tobă mare-timpan (pavăză contra ghinionului), pentru a înregistra doar preludiul și îndepărtarea ostilităților meteo-electrice. Și o compoziție  mortală a unui soi de Johann Sebastian Bacchus, concert pentru cap în nori - Sapovnela. Numai atât pentru astăzi. Nu cumva să le răsfoiți nerăbdători, piesele din mix, că le piere tot miezul! Trebuie lăsate să se îmbine, să treacă natural una-ntr-alta, nu degeaba-s așezate în ordinea respectivă. Să vă surprindă.

A, încă un amănunt, și încă esențial! E pierdere de vreme să le ascultați la boxe de laptop, fără bass. Sună ca tranzistorul! Faceți rost de căști fidele sau de o instalație de-o putere onorabilă. Iată ce playlist am pregătit (spicuind de pe deepmix.ru):

Pushkarev - Cotton Studio: Unmo Lokto [2009] (79 Mb) 

Andrey Pushkarev - Good Bye Cotton part 1 [2010] (88 Mb)

Izhevski - Cartoon Studio: Artoleum Mineral [2007] (120 Mb)

Pushkarev & Izhevski - Cotton Studio: Sapovnela [2010] (172 Mb) 

Bonjour, mes élèves!

- Bonjouuuuur!

- Qu'avons-nous préparé pour aujourd'hui?

Astăzi vom da un test, scoateți notebook-urile de hârtie. Vă voi transcrie pe tablă un fragment și voi urmează să vă pronunțați, pe rând și din cale afară de politicoși, ce grozav-scriitor-cunoscut-în-viață vă evocă rândurile de mai jos (deși nu el le-a scris, hehe). Să verific dacă doar eu, ca străvechi admirator, am impresia asta. Nu pentru a vă ispiti să mințiți, vă mărturisesc că, dacă veți fi mulți cei care veți ghici numele la care mă gândesc (și m-am tot gândit cât am citit cartea), s-ar prea putea că nu voi face o recenzie:

 Mirosea a săpun și a pasăre adormită. Pielea ei avea culoarea ștearsă a marmurei pe timp de iarnă, iar părul, care bătea spre blond, își pierduse vigoarea și ultimele sclipiri, nu mai sugera decît practica inconștientă a onestității.

A închis ochii și imediat a recunoscut în penumbră mirosul subtil, dar inconfundabil, al propriei vieți. Era mirosul pe care îl emanase ani la rînd și care se impregnase în lucruri și în aer, definindu-l fără putință de tăgadă. Aparții unui loc atunci cînd ai lăsat acolo un miros, iar locul poartă mirosul a ceea ce ești, a gîndit el, lipsit de griji. (...) Memoria corpului nu putea rămâne într-o bibliotecă, nici într-o statuie, ci într-o perdea, într-o pereche de pantaloni sau în aerul unei încăperi sau al unui coridor. „Să-ți lași pijamaua moștenire generațiilor viitoare”.

Luis Landero - Jocuri ale vîrstei tîrzii, Humanitas

Cine mi-a salvat weekend-ul

Un film - J'ai toujours rêvé d'être un gangster, turnat în 2007, premiat de public la TIFF în 2008; o actriță a cărei existență o ignorasem până acum (bine, am înțeles, Coco Chanel..., Gainsbourg, dar eu nu mă prea dau în vânt după filmele biografice), Anna Mouglalis - origini greco-bretone, icoană a firmei Chanel, iar în peliculă: Suzy - la serveuse. O seară hilară, cu râs în hohote și priviri surâzătoare, duios-nostalgice (imagini de uns pe pâine).

Exceptând realizările noir ale fraților Coen, sunt decenii de când nu am mai dat peste așa o împlinire comică! Și nu este vorba despre încă o comedie franceză prolixă, cu gaguri exagerate, verbiaj incontinent și triunghi conjugal. Un regizor - Samuel Benchetrit, cu un nume predestinat absurdului (la prima vedere, ați avut impresia că scrie 'Samuel Beckett')... Un tânăr as al filmului absurdo-mut. O cină cinematografic copioasă. Cu atât mai mult cu cât nu eram deloc avizat asupra vreunui amănunt - regizor, actori, scenariu (premiat la Sundance). Tipic pentru eternul novice ferice, pentru neprofesionist: am vrut să văd filmul pentru că m-a atras afișul.

Suzy - la serveuse, lunecând impasibilă încoace și-ncolo, pe după tejgheaua panoramică a cafeteriei, cu șoldurile leneșe, abandonate mișcării, sărutând mișcarea, abdomenul un pic împins în față, lasciv, cum obișnuiesc unele țigănci, pentru a-și marca, pesemne, și mai intens prezența în stradă, pentru a preschimba această prezență într-o sfidare, într-o discriminare pozitivă, în spectacol! Dincolo de replicile hilare, picate din Lună direct în scenariu, Anna Mouglalis joacă fără rest prin mimică, din lumina ochilor, din zâmbetul acela monalisean: distrat, jucăuș, îngăduitor, tainic. Traveling-uri vag amețitoare, parcurse domol de cameră, ca dintr-un ringespiel ruginit - peisaje alb-negre, luminoase, selenare: zone industriale (cabluri, autostrăzi) + câte un colț de natură. Și câte un stop neașteptat ce-ți ia suflarea.
 

Personajele, contaminate de cinema, își dispută un locșor în breasla invidiată, mitologică, a gangsterilor treizeciști și a pistolarilor western, jucați pe marele ecran de Bogart, Gabin, Douglas, Belmondo, Delon (adorații copilăriei mele). La rându-le, gangsterii reali, acum la vârsta decrepitudinii, conspiră - înăcriți, dar c-un delicios umor cinic, involuntar - pentru o ultimă spargere glorioasă. Cinema din cele care nu se mai fabrică. À voir absolument!