Diplomația de sub preș

Există o similitudine izbitoare între conținutul de ipocrizie al ideii sterilizării câinilor fără stăpân - fluturată ca fiind o soluție pașnică, exhaustivă și cu efecte vizibile deîndată ce fiecare câine steril va sfârși răpus de boală, de necaz sau de bătrânețe, pentru problema prezenței lor nestingherite în stare de libertate pe toate străzile din România și cantitatea de ipocrizie, de data asta afectând mii de vieți omenești, conținută de soluția diplomatică à l'improviste de punere sub supravegherea ONU (și o ulterioară promisă distrugere) a armelor chimice deținute de regimul discreționar al lui Bashar al-Assad. Ca și cum gravitatea conflictului din Siria ar sta în modul cum își ucide acest sinistru prinț republican opozanții, și victimele colaterale, nu în faptul că-i ucide pur și simplu deoarece i se opun...

Nu se poate aștepta ca sterilizarea să conducă de una singură la dispariția câinilor fără deținători, care în orice țară civilizată nu au ce căuta de capul lor pe străzi, scoțând din calcul țările din categoria „lumea a III-a” în compania cărora nu ne place să fim pomeniți. Înainte de toate, nu putem aștepta dintr-un motiv deloc sofisticat: pentru că nu putem aștepta! Nu mai e timp. Toți oamenii de bine (oamenii de câine), până de curând foarte vocali amatori de câini de la o distanță prudentă, au acum șansa vieții lor să integreze fiecare măcar câte una bucată canină în propriile familii ori în propria singurătate (dacă n-au familii). Într-un stat construit pe valori capitalist-liberale, cu toate că nu întotdeauna respectate, un stat unde libera inițiativă primează, e greșit să perpetuăm mentalitatea de tipul responsabilitate comună = responsabilitate zero, specifică orânduirii comuniste. Suntem pe cont propriu. N-avem decât să luăm în mâini felia de soartă ce ne revine și pe maidanezul favorit - în casă. 

Se cheamă că iubești un animal domestic abia atunci când te angajezi să-i oferi spațiu, adăpost și mâncare pe proprietatea ta, nu pe cea comună. Nu suntem de acord cu nici una dintre rezolvările vehiculate de presă, de opinia publică + politicieni, nimeni nu ne împiedică să venim noi cu una mai inteligentă și mai fezabilă. Lumea (democrația) în care trăim este concepută a fi una participativă, și nu mântuitor-asistențială.  

Dacă nu ești dispus să accepți asta, nu faci decât să dovedești încă o dată că rămâi același pensionar isteric de bloc, cu ochiul învinețit de vizor, nefericit că alții se descurcă în viață chiar și neavând un loc garantat de muncă, cum ai beneficiat tu în comunism - ai trăit degeaba; ești o fată bătrână cu rujul depășind conturul buzelor - te-ai înăcrit degeaba în zoofilia dumitale; ești iubitor patologic de animale, iar oamenii, nu-mi spune, lasă-mă să ghicesc, ți-au înșelat așteptările - păi, nu te-ai gândit că oamenii te-au respins tocmai din cauza caracterului tău infect (dar tu n-o realizezi, căci îți place să te iluzionezi cu zicala anestezistă: l'enfer, c'est les autres). 

Întâmplător, de data asta eu rezonez cu metoda propusă de autorități: colectare de pe străzi și eutanasiere în 14 zile (în absența voluntarilor pentru adopție). Îmi pot permite, deci, să stau cu mâinile în sân. Voi, ceilalți, sufletiști înrăiți, să vă vedem la pas prin cartiere! E mult de lucru. Adunați animale și salvați cât vă ține punga. Dezobișnuiți-vă să mai căscați gura la mura statului. Scopul final este limpede: nici un câine bântuind nesupravegheat pe domeniul public. Eu și alții ca mine, ridicoli plătitori de taxe într-o țară preponderent evazionistă, nu mai dorim să ne expunem cărnurile dispoziției schimbătoare a unor canini cu un prea dezvoltat simț al teritoriului.

Nu radical diferit stau lucrurile în diplomația de improvizație. Baletul neintervenționist, pacifismul ca paravan al nepăsării. Obama a pierdut umilitor - în ciuda faptului că el a deținut prima mutare și a doua - în fața mai inspiratului Putin, acestuia din urmă oferindu-i-se șansa nesperată de a juca rolul împăciuitorului echilibrat, rațional, pacifist (când toată lumea știe că nu e). Obama și-a dat singur șah. Dar nu despre asta e vorba. E vorba că tensiunile diplomatice au fost în fine demontate, iar „puterile” au căzut de acord: Siria își poate perpetua în deplină libertate războiul fratricid, tribal, religios, genocid și de care o mai fi. Cu o condiție: să nu mai folosească arme chimice. Urmează un weekend liniștit la Washington, Londra, Moscova și Paris. Odată cu semnarea căderii de acord, în liniștea diplomatică ce va urma nu se vor mai auzi decât bubuitul reconfortant, familiar, al armelor convenționale și gemetele recunoscătoare ale răniților sfârtecați de arme convenționale. Morții convenționali în mod cert nu se vor mai face auziți.

Turnători și torționari

Nu există colaborare „formală” cu un stat totalitar. Orice formă de colaborare este un gir, o cauţiune şi încă un punct de sprijin pentru perpetuarea represiunii, a totalitarismului. Între turnătorul care l-a trimis pe bunicul meu 8 ani în închisoare şi torţionarul cretin şi analfabet, cu simbrie, care i-a rupt oasele şi l-a obligat să doarmă pe duşumeaua udă noapte de noapte, nu găsesc nici cea mai mică diferenţă. Niciodată nu-mi va veni, creştineşte, în minte sau în suflet vreun gând de înţelegere, de compătimire sau de iertare pentru târâtura care l-a dat în vileag, în 1956, pentru uneltire contra orânduirii socialiste.

Ba, dimpotrivă. Îi urăsc mai mult pe cei care (cu excepţia celor puţin, constrânşi, şantajaţi), de negăsit în mod oficial pe statul de plată al Securităţii, s-au oferit cu entuziasm să-şi trădeze colegii, prietenii sau rudele - furnizând despre aceștia minuţioase note informative, unele cu valențe literare. Adică, fix indivizii care, în mod firesc, ar fi trebuit să pună la cale opoziţia faţă de regim. Oameni fără caracter (deşi, unii-s talentaţi, prolifici autori, oameni de ştiinţă, meseriaşi, preoţi), de care nu ştiai că e preferabil să te fereşti, să te ascunzi. Cărora omul cu bun simț li se destăinuia deznădăjduit, în necunoștință de cauză, iar apoi apărea ca personaj (subiect) în sordidele lor turnătorii. Pentru a-și asigura ascensiunea.

Şi se mai zice că o făceau „din slăbiciune”, îşi doreau şi ei o strămutare într-un oraş mai acătării (M. Muscă), un doctorat, o Academie (Bălăceanu-Stolnici), nu mult, vezi Doamne: strictul necesar. Sau poate că se credeau importanţi pioni pentru siguranţa ţării (M. Muscă), jamesbonzi autohtoni, ce contracarau cu delaţiunea lor anonimă agenturili şi intenţiile ostile ale studenţilor străini.

Exact pentru faptul că în epoca Ceauşescu am băltit nesimţitori într-„un infern moral” (formula d-lui prof. Cărtărescu) am scăpat cu viaţă. Nu vă mai miraţi atâta degeaba. Moralitatea îndoielnică, specifică nouă în zile de restrişte, ne-a îndoit cu totul, ne-a „flexat” până la pământ, ba ne-a băgat și cu ţeasta în ţărâna ingrată a patriei. Dar nu ne-a rupt, ăsta-i şpilul. Ca nişte curve ale istoriei ce ne aflăm, nu ne-am situat nici o clipă în postura (onorantă) de „a ne rupe” cu totul, ca să pierim. Să ne scindăm sub povara conflictului dintre presupusa noastră verticalitate morală şi cerinţele imediate, triviale, ale instinctului de supravieţuire. Că nu degeaba am învăţat de secole să tranzacţionăm orice.

Pentru mine, pentru tatăl meu, pentru alţi urmaşi ai unor mereu umiliţi şi nedreptăţiţi deţinuţi politic, între „victimele triste ale sistemului” (cum îngăduitor îi numește Mircea Cărtărescu pe cei care au cedat tentaţiei de a le fi mai bine sub comunism, în slujba Securităţii), între turnători şi Securitatea ca aparat represiv nu există NICI O DIFERENŢĂ! Lustraţi-i şi pe ăştia, şi pe ăia! Nişte căzături umane. Că-s Doinaş, prelatul Andreicuţ, Stolnici, Nichita, Păunescu, Barbu, Amedeu-Lăzărescu sau vânzătorul de talie locală al bunicului meu.

Țaradecăcat

În România se moare din accident de câine. România vrea să i se arate respect în lumea civilizată, să devină o țară care să conteze politic în regiune, care să probeze că-și merită granițele. România solicită zgomotos (și puțin într-o doară, deci ineficient) eliminarea vizelor impuse de SUA. România emite tâmpite și fără efect replici oficiale la emisiuni satirice concepute pentru râsul Franței (în care românii sunt prezentați, cam justificat, drept niște coate-goale, venind dintr-o țară în părăsire, izvor imigraționist). Marile civilizații scrutează marginile galaxiei, speranța de viață crește. Francezii încearcă în mod concertat să elimine discriminările de salarizare la care se pare că sunt încă supuse femeile în favoarea bărbaților, pe aceleași slujbe... În timpul ăsta, ce este România? - teritoriul în care se moare mușcat sau mâncat de câini.

Disproporția e uriașă între contribuția noastră reală, incontestabilă, la imaginea de căcat mereu proaspăt pe care o avem în lume - o proiectăm și o întreținem, fie că vrem noi sau că nu vrem să recunoaștem - și așteptarea fantasmagorică, de țoape romantice, exaltate și isterice, de a fi tratați cu deferență și aleasă considerație de ceilalți. Să admitem că nu vorbele aruncate aiurea sau textele de genul celui de față ruinează „imaginea” unei nații, ci faptele noastre, felul cum respectăm sau nu respectăm contractele, tratatele, termenele, comportamentul nostru în raport cu ceilalți, standardele joase pe care ni le impunem (vezi tendința noastră consolatoare de a ne compara mereu cu state care sunt situate mai prost). Părerea mea este că nimic nu defăimează mai grav o țară ca neseriozitatea guvernanților dublată de cea a populației, pantomima ca practică cvasi-generală, tergiversarea (sau decizia pripită în privința) chestiunilor ce afectează viitorul mai multor generații.

Sunt numeroase recomandările europene importante la care România nu s-a aliniat încă (de la domeniul fiscal până la fumatul în spațiile publice). Educația națională este în derivă, poate eșuată, așa bolognizată cum o știm. Avem, în schimb, lege pentru protecția câinilor comunitari! Lege care nu educă, nu responsabilizează pe nimeni, care nu încurajează adopția sau sterilizarea animalelor de la domiciliu, nu elimină sursa vagabondajului și a înmulțirii, dar care penalizează tratamentul „inadecvat” aplicat acestora. Și astfel încremenește în proiect orice bună intenție.

În locul acelor părinți nenorociți pe viață, la ora asta aș fi organizat potere de pedepsire prin oraș. Cartier după cartier, câine după câine. Cu bâte, cu puști, furci și topoare. Prada aș înșira-o la poarta primăriei sau a oengeurilor spălătoare de bani. Într-o țară evident neguvernată, cum e România, ce altceva rămâne de făcut? Rămâne dreptul de a pleca (nu în America), de a muri în anonimatul tău furios sau de a-ți face singur un minimum de dreptate. În rest, contăm pentru guvernanți exclusiv ca plătitori de impozite și massă electorală ce le conferă lor un simulacru de legitimitate & o brumă de reprezentativitate. Păi, ia să nu mai contăm! Eu cred că putem și fără politică, și fără conducere centralizată. Înapoi la orașul-stat. Sistemul statal de anvergură națională e o idee insolvabilă ce naște zilnic tot soiul de monștri și monumente de indiferență.

Yukimi Nagano

Yukimi Nagano

O voce superbă, superbă, superbă, ce sună ca și când un întreg convoi de sclavi negri ar hummm în cor tulburând sângele care-i irigă corzile vocale. O execuție jazzistică de-o lascivitate felinică & plictisă, moale, buzoasă, răgușită, întinzătoare pe toate saltelele, canapelele și recameurile din preajmă. O jelanie îndărătnic senzuală. Totuși, cu nedisimulată uluială o spun, am bucuria să scriu aici nu despre o negresă cu acte, ci despre o suedeză de origine japoneză (cu ochi verzi) - Yukimi Nagano! Colaboratoare strălucită a proiectelor Hird (Keep You Kimi) și Koop. Sigur, n-o să ascund că sunt un pic ipocrit și că ascultăm Hird din fragedă tinerețe, de când lumea; am pătruns, de fapt, în new jazz prin ușile larg deschise de unii ca Hird, Koop, St Germain (Navarre), Waldeck, Micatone și alții asemenea. În fine, nu jazz numai bun de Midsommar. Fân din prima coasă. Dar ce departe e Midsommar-ul...

Trăducători

Atenție sporită și la Maria și Ion Nastasia, traducători din germană (Lumea de ieri de Stefan Zweig, Ungurii de Paul Lendvai)!

Urmează o mostră (nu-s mai multe aici, deși am găsit, pentru că nu agreez să-mi tot fărâmițez lectura, adunând exemple de traducere bună într-o română proastă) din Ion Nastasia:

"Autorul imnului național unguresc și a mai multe opere..."

Oroarea de mai sus e cu repetiție în volumul despre unguri.

Dintr-o discuție

Crezi că gândirea unui Putin o depăşeşte pe aia a unui golan de cartier? Nicidecum! Aşa gândesc mulţi "mari" ai lumii. Doar nivelul e altul. Iar jungherul este înlocuit de rachetă. Şi ei se scarpină la penis ca orice manelist. În semn de „bărbăţie”. Penisurile lor sunt, de fapt, rachetele cu focoase nucleare. Iar gagicile - ţările din jur.

Cuvinte care ne iubesc

„O fată frumoasă, dar de o frumusețe atât de străină încât la început de tot n-o poți înțelege, o frumusețe care te amuțește când te uiți la ea, făcându-te într-un mod inexplicabil să te simți descurajat.”

(Gustav Meyrink - Golem, ed. Univers, trad. Teodor Fleșeru)

***

Da, o descriere ce grăiește mai mult decât înșiruirea pedantă de amănunte fizionomice exacte: nas în vânt, ochi mari și migdalați, buze bine conturate, pomeți proeminenți etc. Îmi pare o pretenție cu totul arogantă să-ți închipui că, binecuvântat de întâlnirea cu Frumusețea, ai putea s-o descrii precis, academic, prinzându-i miezul într-o matriță lexical limitată. 

Ar mai exista, însă, o cale, acceptând că nu ne putem împotrivi epuizantei ispite de a o imortaliza, de a o închide într-o imagine fixă: a încerca să înfățișezi felul cum o frumusețe se reflectă în tine. Să realcătuim fața în raza căreia ne-am „ars” din rămășițe de impresii, din tușe aproximative. Câți n-am cunoscut senzația de paralizie, prinși în siajul unui chip hipnotizant? Micile imperfecțiuni, micile asprimi de care ochiul se agață pentru ca, milimetri mai încolo, să-și dea drumul într-o alunecare lină pe curbele cu adevărat armonioase ce nu permit vrajei să se risipească. Ceva similar, probabil, doar cu sentimentul de necuprindere, de prăbușire, care ne cutreieră când încercăm să ne închipuim hotarele universului.

Da, fetele de acolo, de afară, din stradă, sunt din ce în ce mai frumoase. Aveți ce invidia. Aveți de ce amuți și a vă lăsa stăpâniți de acea creativă descurajare senzuală de care mai pomenisem și eu pe acest blog.

Cu amuzament amar mă gândesc că nici cei mai plini de sine atei, mândri de inapetența lor față de mistică, convinși că orice pe lumea asta e explicabil, nu sunt scutiți de cea mai sălbatică dintre idolatrii în momentul în care, prinși pe picior greșit, în viața lor până atunci ordonată după criterii „exclusiv” raționale (deși nu există așa ceva!), dau nas în nas cu frumusețea deconcertantă. Toată știința lor veselă, micile ritualuri de pură sorginte superstițioasă (nu le-ar recunoaște) cu care-și împresoară știința ca să o păzească - spulberate în confruntarea cu pasiunea pentru un chip frumos. Mai devreme sau mai târziu. 

Abia atunci vor afla și ei ce este o „experiență religioasă”. Și nu mă refer la legătura cu divinul, cu supranaturalul, ci la subjugarea completă (și efemeră, căci această religie e nestatornic politeistă, cu un număr variabil de zeități) față de infinita putere de vrajă a unei alcătuiri fizionomice fără cusur.

Țara mădularelor neliniștite sau India still doesn't get the picture

India. Violurile deja tradiționale comise asupra străinilor (și nu numai) se țin lanț. Brutalitatea siluirii nu are nimic de-a face cu dorința erotică ori cu sexul. Are cu un complex de putere și de dominare. Cu ura. Penisul-bâtă, penisul armă albă (neagră) - intenția este să spurce pe unde trece, reducând femeia la stadiul de recipient, de suport. Până și animalele se amușină preventiv, își testează receptivitatea, obținându-și reciproc acordul, înainte de a trece la reprobabila faptă. Legat de India, în schimb, a afirma că violul face parte din pachetul turistic exotic nu e o răutate gratuită, ci un adevăr: violența sexuală este inseparabilă de stratificarea societății, violul fiind adeseori o manieră prin care castele „superioare” își impun potența socială (Le Monde, vineri, 26 iulie 2013).

Când veneticii sunt prea puțini la număr pentru potența debordantă a neamului masculin indian (ce e neamul indian? e puligam?), pentru surplusul lor de spermă sacră, iar vacile prea înalte pentru ei, localnicii se mulțumesc și cu fete pământene, din castele paria. Viteji cum îi știm, acești atleți ai sexului pe furate, purtători de pule de cal, aleg ca victime întotdeauna ființe omenești fără apărare. Și atacă în haită.

AFP/Le Monde

Cum occidentalii vor fi în continuare fascinați de acest tărâm nedomesticit și vor constitui mereu un leac gourmet pentru întunecatele penisuri semețe ale indienilor, what are we going to eat?, cei mai nesățioși dintre băștinași își vor putea găsi lesne alinarea, după o mică răfuială ierarhizantă în cadrul găștii, în vreun trup alb, fraged (sau copt) de europeancă naivă. Sosită în marea Indie ca să se, nu-i așa, spiritualizeze. Sau sosită cu onegeul. Căci e de notorietate faptul că-i suficient să te afli în treabă în India, să-i respiri cu tehnică aerul infect, pentru a deveni un strop de guru, un sfertoguru, un guruț măcar. Un om care a acumulat niște... profunzimi, adică. Același nu vei mai fi, în veci. Dacă te mai și violează mortal un indian puternic, mascul atroce, poți apoi afirma fără teamă că te-a apucat Vishnu de un picior. Plocon.

Nu că România s-ar situa mai sus în top, dacă ne amintim numai de soarta crudă a japonezei agățată la aeroportul Otopeni de un jeg de-al locului - rasă pură, românească. Și apoi ucisă. În România, dacă nu te mușcă câinii maidanezi, te ia taxiul. Ideea e că la desinație nu mai ajungi.

Totuși, suntem departe de a atinge performanțele sportive ale indienilor la proba aruncării cu penisul. Neam eroic, indienii ăștia. Neam curajos. Nu laș. Dar nici naivilor benevolenți care se încumetă să-i tot frecventeze, asiduu, în căutarea metafizicii pierdute, a toleranței meditative, a salvării sufletului în șapte pași & a deprinderii ritualului defecării igienice din stând pe vine, nu le cânt eu strunele. 

Acest text își are fix tonul și limbajul pe care-l merită orice mascul, grup, castă, cartier sau nație ce cunoaște o rată astronomică a violurilor și agresiunilor fizice asupra femeilor. Încă disprețul meu față de bărbații care abuzează fizic sau terorizează psihic femeile (lor sau pe cele pe care nu le pot, altfel, avea) nu a găsit cuvintele cele mai potrivite!

Link: Puligamul indian - New York Times

Rânduiala

Soartă vitregă au tații... În timp ce calea către distingerea esenței unei mame e strict legată de prezența ei (mama ne învăluie, mama e întotdeauna sigură, mama ne conține), tatăl e prețuit (valorizat) în mod serios mai ales când e absent, plecat, sau când nu mai e. Tatăl absent e tatăl zeu. Greșelile sale flagrante sunt sanctificate, transformate în pilde, provoacă accese vinovate de recunoștință tardivă, emoții reale și lacrimi. Tatăl lipsește crunt de tot în clipele în care îmi vine să(-mi) discut istoria cu el (evenimente controversate, lideri duali, oportunități pierdute). Atunci se înfățișează și mai acut ce mare nevoie e de un tată ca să te confirme, ca să simți cu impietate că-l depășești.

▶ Laurent Garnier - Acid Eiffel [Unreasonable Live @ Elysee Montmartre] - YouTube

▶ Laurent Garnier - Acid Eiffel [Unreasonable Live @ Elysee Montmartre] - YouTube

Unul dintre cei mai mari producători de techno ai lumii, legendă în carne și oase acest Laurent Garnier. Mi-a extaziat anii douăzeci. Un francez de foarte bună de calitate. Nu se mai găsesc din ăștia pe rafturi. Luați de vă uitați ce fel de acid excretează. Oh boy, oh vaci. Oh, zei!

Farmecul incontestabil al prostiei vide

Călătoriile și oamenii frumoși din stradă, ca antidot pentru răul de viață (sau pentru sehnsucht). Când a călători nu e la îndemână, a-ți scălda ochiul în frumos - în perfecțiunea vidată de orice alt sens decât acela de a fi (a se lăsa) privită, frumusețea vidă, frumusețea proastă - rămâne un spectacol vizual de luat în seamă. Gumă de mestecat pentru senzualitate. Singura sechelă - un ușor & suportabil regret tonifiant.

Explozie de mușcate pe stradă

C.S./iulie 2013

Indispus de carne. De-ar fi o egală plăcere în a trăi din legume și cărți... Mă răzvrătesc împotriva cărnii. Dar nu voi deveni nicicând un vegetarian din mila față de animale, asta nu. E doar durere, plăcere și neputință în carne. Creierul irosește atâta energie vestind durerea, întreținând-o, făcând-o să persiste, doar-doar pricepem să ne ferim (sau să ne aruncăm în brațele ei); citește în aerul aparent netulburat din jur varii „semne ale vremii” care ar putea s-o provoace, totul spre binele nostru. Anticipează. Deschide ochi și nări, inflamează pupile. Le deschide larg, freamăt în van, oftaturi resemnate, petrecerile din priviri. Colecția de chipuri nefolositoare, ținute în buzunarul ascuns din căptușeala hainei. Chipuri ce trec în grabă, ce nu se opresc, nu.

Sâmbăta, soarele se ridică în deplină liniște peste oraș, cu obrazul spălat și un zâmbet în colțul gurii. Vara, soarele n-are dinți. Văduviți de succesiunea amorțitoare a tabieturilor din cele cinci zile cu program fix, oamenii își caută de treabă. În rochițe ușoare, scurte și umflate, levitând fără foșnet împrejurul feselor, ca și cum s-ar feri să le atingă, neoamenii se îndreaptă către ștrand. Pielea, toți porii căscați în așteptarea culorii - carnația. Alunițele se înghesuie constelate, disputându-și spațiul îngust dintre umeri.

O formă a împlinirii

Swayzak - Form Is Emptyness

Putori

Putorile nu au făcut duș astă seară, copii! S-au întors de la părinții lui/părinții ei, purtând pe chip conștienți până la greață micile și lipicioasele particule de salivă expulzate de suflul pătimaș al mamei soacre/tatălui socru odată cu vorbele degeaba rostite. Neamuri adunate laolaltă - ca să-i vadă, aduse de curiozitatea morbidă de duminică, de spaima nimicului dinaintea zilei de luni.

Ce înseamnă, ce înțelegem noi prin acest „putorile”? Înseamnă, înțelegem, picioare pe catalige și ochi umbroși. Priviri distante, cel mult distrate. Prințese de apartament. Superficialități de vară, în condițiile în care toată lumea umblă în fundul gol. De vară până seară.

Paginile mi-s lipite. Aștept un lector bun, să fiu scormonit; lectorul acela dispus să se lase în voia literelor. Mă feresc, mă vâr pe sub masă, ies.

Nu dau peste nimeni. Schimburi de priviri de acreditare. Priviri drept înainte. Doar priviri. Ploaia ne îmbracă la loc, lumea se stâmpără cu un fâs caracteristic. Miroase a iasomie, ceea ce nu-i posibil, așa că aleg să mă întorc acasă alene (la modul alene? - ar scrie limbuții limbii), teniși roșii în picioarele mele albe, victoriene,  ațâțâtor roșu, vin printre case. Tufișurile mi se adresează cu domnule.

Zebrele se scutură sub pașii mei, dungile lor proaspăt vopsite strâmb, eu reușind să fiu conștient tot de al cincilea pas, pe ceilalți să-i mai și uit, altfel o să umblu iarăși țeapăn, crispat, cu timiditatea ițită, vânturând din brațele lungi mai mult decât cere estetica străzii și înclinarea către zeflemeaua facilă a unora, ocupați cu...