miercuri, 4 septembrie 2013

Țaradecăcat

În România se moare din accident de câine. România vrea să i se arate respect în lumea civilizată, să devină o țară care să conteze politic în regiune, care să probeze că-și merită granițele. România solicită zgomotos (și puțin într-o doară, deci ineficient) eliminarea vizelor impuse de SUA. România emite tâmpite și fără efect replici oficiale la emisiuni satirice concepute pentru râsul Franței (în care românii sunt prezentați, cam justificat, drept niște coate-goale, venind dintr-o țară în părăsire, izvor imigraționist). Marile civilizații scrutează marginile galaxiei, speranța de viață crește. Francezii încearcă în mod concertat să elimine discriminările de salarizare la care se pare că sunt încă supuse femeile în favoarea bărbaților, pe aceleași slujbe... În timpul ăsta, ce este România? - teritoriul în care se moare mușcat sau mâncat de câini.

Disproporția e uriașă între contribuția noastră reală, incontestabilă, la imaginea de căcat mereu proaspăt pe care o avem în lume - o proiectăm și o întreținem, fie că vrem noi sau că nu vrem să recunoaștem - și așteptarea fantasmagorică, de țoape romantice, exaltate și isterice, de a fi tratați cu deferență și aleasă considerație de ceilalți. Să admitem că nu vorbele aruncate aiurea sau textele de genul celui de față ruinează „imaginea” unei nații, ci faptele noastre, felul cum respectăm sau nu respectăm contractele, tratatele, termenele, comportamentul nostru în raport cu ceilalți, standardele joase pe care ni le impunem (vezi tendința noastră consolatoare de a ne compara mereu cu state care sunt situate mai prost). Părerea mea este că nimic nu defăimează mai grav o țară ca neseriozitatea guvernanților dublată de cea a populației, pantomima ca practică cvasi-generală, tergiversarea (sau decizia pripită în privința) chestiunilor ce afectează viitorul mai multor generații.

Sunt numeroase recomandările europene importante la care România nu s-a aliniat încă (de la domeniul fiscal până la fumatul în spațiile publice). Educația națională este în derivă, poate eșuată, așa bolognizată cum o știm. Avem, în schimb, lege pentru protecția câinilor comunitari! Lege care nu educă, nu responsabilizează pe nimeni, care nu încurajează adopția sau sterilizarea animalelor de la domiciliu, nu elimină sursa vagabondajului și a înmulțirii, dar care penalizează tratamentul „inadecvat” aplicat acestora. Și astfel încremenește în proiect orice bună intenție.

În locul acelor părinți nenorociți pe viață, la ora asta aș fi organizat potere de pedepsire prin oraș. Cartier după cartier, câine după câine. Cu bâte, cu puști, furci și topoare. Prada aș înșira-o la poarta primăriei sau a oengeurilor spălătoare de bani. Într-o țară evident neguvernată, cum e România, ce altceva rămâne de făcut? Rămâne dreptul de a pleca (nu în America), de a muri în anonimatul tău furios sau de a-ți face singur un minimum de dreptate. În rest, contăm pentru guvernanți exclusiv ca plătitori de impozite și massă electorală ce le conferă lor un simulacru de legitimitate & o brumă de reprezentativitate. Păi, ia să nu mai contăm! Eu cred că putem și fără politică, și fără conducere centralizată. Înapoi la orașul-stat. Sistemul statal de anvergură națională e o idee insolvabilă ce naște zilnic tot soiul de monștri și monumente de indiferență.

Un comentariu:

Anonim spunea...

Iată şi cineva care nu se acunde după deget şi spune lucrurilor pe nume! Măcar de ar fi mai mulţi care să gândească la fel...