Ernesto Sábato mergea printre oameni, dar ei nu-l vedeau pentru că era orb.
Fereastra deschisă a dormitorului, stau întins pe burtă în pat sub lampa de citit aprinsă lumina cade dinspre mâna dreaptă, îngăduie să pătrundă până la mine glasul străzii, oameni care și-au pierdut busola zăbovesc în stradă ca să discute fără a se asculta unii pe alții, îi invidiez pe loc și-mi doresc ca ei să-și ia mai iute rămas bun și să-și continuie șpațirul. Plecarea lor m-ar scuti să mă ridic, să mă precipit către geam pentru a le zări fețele, pentru a vedea cine sunt. Or străinii nu pot fi niște cine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu